Rick Joyner

CERCETAREA  FINALĂ

RICK  JOYNER

        INTRODUCERE

La începutul anului 1995, Domnul mi-a dat un vis, care a fost de fapt primul dintr-un număr de experienţe profetice, legate laolaltă. Aşa, cum am continuat să-l caut pe Domnul în legătură cu această mare luptă spirituală pe care am văzut-o în acest vis, am avut o serie de vedenii şi de experienţe profetice, care erau legate de aceasta.

Cum am primit vedenia?

Una dintre întrebările cel mai des puse în legătură cu această vedenie, este întrebarea: Cum ai primit-o? Cred că este o întrebare importantă, şi de aceea voi încerca să răspund la ea chiar acum, la început, pe scurt. Mai întâi trebuie să explic la ce mă refer eu, când folosesc expresiile: vedenie şi experienţă profetică.

Experienţele profetice, cum le numesc eu, sunt numeroase şi diverse. Aici se includ toate  căile primare, prin care Domnul a  vorbit poporului Său în Scriptură. Pentru că Domnul este Acelaşi ieri, astăzi şi în veci, El niciodată nu a încetat să se raporteze la Poporul Său în acelaşi fel, şi de aceea aceste experienţe le găsim de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Aşa cum apostolul Petru explică în predica sa din Faptele Apostolilor cap.2, visele, vedeniile şi prorocia, sunt semnele primare ale zilelor de pe urmă, şi al revărsării Duhului Sfânt. Aşa cum este evident că ne apropiem de sfârşitul acestui veac, aceste semne devin tot mai dese în zilele noastre.

Una din motivele pentru care ele devin tot mai dese, este că noi vom avea nevoie de ele ca să putem împlini scopurile acestui timp. De asemenea este adevărat, că Satan, care din păcate cunoaşte Scriptura mult mai bine decât mulţi creştini, înţelege importanţa descoperirilor profetice în relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său, şi de aceea îşi revarsă şi el darurile lui false într-o mare măsură, peste cei ce îl slujesc pe el. Dacă nu ar exista o realitate pură, nu ar fi nici falsuri, exact aşa, cum dacă nu ar fi bancnote reale de trei dolari, nu ar fi nici bancnote false de trei dolari.

Foarte curând, după ce m-am întors la Domnul, în 1972, am citit acest pasaj din Fapte 2, şi am înţeles, că dacă acestea sunt zilele de pe urmă, atunci este important să înţelegem aceste căi prin care Domnul ne vorbeşte. La început nu ţin minte să mă fi rugat, ca să primesc şi eu asemenea experienţe, dar am început să le am, fapt, care mi-a dat şi mai multă râvnă ca să le înţeleg.

De atunci am trecut prin perioade, când experienţele acestea erau foarte dese. De asemenea am trecut prin perioade lungi când nu am avut nici o experienţă. Însă după fiecare perioadă, când ele lipseau, reveneau din nou, sau cu o mai mare putere, sau cu o mai mare frecvenţă. Mai târziu ambele cazuri în acelaşi timp. Prin toate acestea am învăţat foarte mult în ceea ce priveşte darurile profetice, experienţele şi oamenii profetici, despre care voi vorbi mai mult într-o carte, care este în curs de apariţie.

Există mai multe nivele de revelaţie profetică. Nivelele începătoare includ “impresiile” profetice. Acestea sunt descoperiri pure. Pot fi extraordinar de specifice şi exacte, când sunt interpretate de aceia care au experienţă, şi sunt sensibili la aceasta. Însă acesta este nivelul la care revelaţia noastră poate fi afectată de sentimentele, prejudecăţile şi doctrinele noastre proprii. Eu am ajuns deci, ca să nu folosesc expresia: “aşa zice Domnul”, în cazul revelaţiilor, care vin la acest nivel.

Dar şi vedeniile pot apărea la nivelul de impresii. Acestea sunt foarte blânde, şi trebuie văzute cu “Ochii inimii noastre”. Şi acestea pot fi foarte specifice şi exacte, în special când sunt primite şi redate de oameni care au experienţă în acest domeniu. Cu cât mai mult “ochii inimii noastre” sunt deschişi, aşa cum s-a rugat Pavel în Efeseni 1:18, cu atât mai puternice şi mai folositoare pot fi aceste vedenii.

Următorul nivel de revelaţie, este acea experienţă când eşti total conştient de prezenţa Domnului, sau al ungerii Duhului Sfânt, care va da nişte iluminări speciale în mintea ta. Acest lucru apare des, atunci când scriu, sau vorbesc, şi îmi dă o încredere mult mai mare în ceea ce priveşte exactitatea a ceea ce vorbesc. Cred că aceasta a fost experienţa apostolilor, atunci când au scris epistolele din Noul Testament. Aceasta ne va da o mare încredere, dar totuşi este un nivel la care mai putem fi influenţaţi de prejudecăţile şi doctrinele noastre proprii. Eu cred, că acesta este motivul pentru care Pavel, în unele cazuri spune că îşi dă doar opinia lui crezând că în acelaşi timp are şi acordul Duhului Domnului. În general, atunci când avem de-a face cu lucrurile profetice, este nevoie de mai multă smerenie, decât de dogmatism.      

“Vedeniile deschise”, apar la un nivel mai înalt, decât impresiile, au tendinţa de a ne da mai  multă claritate, decât chiar în cazul în care simţim prezenţa Domnului, sau a ungerii. Vedeniile deschise sunt externe, şi se văd cu o claritate, ca pe ecran. Pentru că ele nu pot fi controlate de noi, eu cred, că există o posibilitate mai redusă, ca să influenţăm revelaţiile, care vin la acest nivel.

O altă înaltă experienţă profetică este transa, cum a avut Petru, când a fost prima dată ghidat ca să meargă la casa lui Corneliu, şi să predice Evanghelia, Neamurilor, pentru întâia oară, şi cum a avut Pavel, când s-a rugat în templu, în Fapte 22. Transele erau experienţe obişnuite pentru proorocii din  Biblie. Transele sunt ca şi cum ai visa, când eşti treaz. În loc să vezi numai un “ecran”, cum este în cazul unei vedenii deschise, în cazul transelor ai impresia, că eşti într-un film, dar într-un mod ciudat. Transele pot fi mai vagi, astfel încât mai eşti conştient de împrejurările fizice până la punctul în care poţi să te raportezi la ele, sau pot fi de o aşa natură, încât ai impresia că în mod literal eşti prezent şi tu în viziunea pe care o ai. Asta poate fi ceea ce a experimentat Ezechiel destul de des, şi probabil ceea ce a experimentat Ioan, când a avut vedenia descrisă în Apocalipsa.

Toate vedeniile conţinute în această carte, au început cu un vis. Unele au apărut sub o intensă prezenţă a Domnului, dar majoritatea au apărut într-un anumit nivel de transă. Majoritatea au venit la un nivel, când eram încă conştient de împrejurările fizice, şi chiar m-am putut raporta la ele, de exemplu, să răspund la telefon. Când au fost întrerupte de ceva, sau când deveneau aşa de intense, încât trebuia ca să mă ridic, şi să mă plimb în jur, în momentul în care mă aşezam din nou, reveneau exact la punctul în care s-au întrerupt... La un moment dat, experienţa a devenit aşa de intensă încât a trebuit să plec de la cabana unde petreceam timp, căutând pe Domnul, şi m-am dus acasă. Cam peste o săptămână, m-am întors din nou, şi vedenia s-a continuat exact de la punctul în care s-a întrerupt.

Nu am ştiut niciodată cum să dau drumul la asemenea experienţe, însă aproape întotdeauna am avut libertatea ca să le opresc când vreau. De două ori am primit nişte porţii mari din această vedenie, la un timp pe care l-am considerat nepotrivit pentru mine, când trebuia să termin nişte rapoarte pentru jurnalul nostru, care au  întârziat din această cauză. Dar se pare că Domnului nu îi pasă prea mult de urgenţele noastre pământeşti.

În aceste vise şi vedenii am avut cea ce eu consider, daruri de discernământ extrem de mărite şi cuvinte de cunoştinţă. Uneori, când mă uit la o persoană, sau mă rog pentru o biserică, sau o slujire, încep să primesc lucruri despre ele pe care nu puteam nicidecum să le ştiu în mod normal. În timpul acestor experienţe profetice, darurile funcţionau la un aşa nivel, cum nu am mai experimentat niciodată în umblarea mea de toate zilele. Asta înseamnă că în această vedenie pot privi o ceată de duhuri rele, şi deodată ştiu toate strategiile şi capacităţile lor. Nu ştiu de unde a venit această cunoştinţă, pur şi simplu o ştiu, şi încă în detalii mari. În unele cazuri, mă uit la ceva, sau la cineva şi, deodată ştiu tot trecutul, prezentul şi viitorul lui în acelaşi timp. Dar ca să fac economie de timp, şi de spaţiu, în această carte am vrut doar ca să amintesc acest lucru, fără să mai intru în detalii cum am primit vedenia.

Cum să folosim revelaţiile profetice?

Trebuie să afirm în mod accentuat, că eu cred că nici o revelaţie profetică nu poate fi folosită pentru  întărirea unei doctrine. Pentru acestea avem versete Biblice. Pentru folosirea experienţelor profetice, sunt două utilizări. Prima este, descoperirea voinţei strategice a lui Dumnezeu, pentru o situaţie prezentă, sau viitoare. Avem ca exemplu pentru aceasta, visul lui Pavel de a merge în Macedonia, şi transa în care i s-a spus ca să iasă imediat din Ierusalim. De asemenea avem exemple pentru aşa ceva, şi în slujirea lui Agab. Una dintre ele se referă la o foamete, care era să vină peste lumea întreagă, iar cealaltă se referă la drumul lui Pavel la Ierusalim.

Şi noi putem primi asemenea revelaţii, ca să primim lumină la unele doctrine pe care le învaţă Scriptura, dar care nu se văd prea clar. Exemplul cu transa lui Pavel iluminează în acelaşi timp voinţa lui Dumnezeu, şi învăţătura Biblică, care reiese destul de clar din Scripturi, că atât Evreii, cât şi Neamurile pot primi Evanghelia, doctrină care încă nu fusese înţeleasă clar de  biserică.

Vedeniile din această carte conţin unele revelaţii strategice şi în acelaşi timp luminează unele doctrine Biblice, pe care eu nu le-am văzut înainte, dar acum au devenit foarte clare. Majoritatea doctrinelor, care mi s-au luminat prin această vedenie le ştiusem şi le predicasem înainte, dar nu pot să spun că le-am trăit  prea mult. De multe ori m-am gândit la avertizarea pe care Pavel a dat-o lui Timotei, ca să fie atent la învăţătura lui proprie. Multe dintre cuvintele care mi s-au spus în această experienţă, le-am învăţat şi eu altora de multe ori. Ştiu, că de multe ori eşuez în  practicarea învăţăturilor mele proprii, şi de aceea am acceptat acele cuvinte ca  o avertizare proprie. Dar în acelaşi timp, am simţit că ele reprezintă şi un mesaj general, şi de aceea le-am inclus în carte. Unii m-au încurajat ca să o descriu în formă de alegorie, la persoana a treia, ca şi în cartea Călătoria pelerinului, însă din câteva motive, m-am decis împotrivă. În primul rând, din motivul, că unii ar putea interpreta asta ca şi propria mea creativitate, şi asta ar fi greşit. Aş dori să pot fi aşa de creativ, dar nu sunt. Un alt motiv a fost, că am crezut că voi putea fi mult mai exact, dacă o povestesc exact aşa cum am primit-o, şi am făcut tot ce am putut, ca să relatez aceste experienţe exact aşa cum le-am primit. În acelaşi timp consider, că memoria mea în ceea ce priveşte detaliile nu este prea bună. În unele cazuri am pus la îndoială memoria mea în unele detalii ale vedeniei, şi de aceea cred că aveţi şi voi dreptul să faceţi acest lucru. Cred că putem face aşa cu astfel de mesaje. Numai Scriptura este considerată fără greşeală. În timp ce citeşti, roagă-te ca Duhul Sfânt să te călăuzească în tot adevărul, şi să poţi separa orice pleavă, care poate fi prezentă, alături de grâu.

PARTEA   ÎNTÂI - HOARDELE  IADULUI   MĂRŞĂLUIESC

Armata demonică era aşa de numeroasă, încât se întindea cât am văzut cu ochii. Era despărţită în diviziuni, şi fiecare purta o lozincă diferită. Divizia din faţă mărşăluia sub lozinca Mândrie, Autoîndreptăţire, Respectabilitate, Ambiţii egoiste şi a Gelozie. Mai erau şi alte divizii demonice care erau prea departe ca să le pot vedea, dar cele din faţa acestei hoarde teribile păreau să fie cele mai puternice. Conducătorul acestei armate a fost însuşi Pârâşul Fraţilor.

Armele purtate de această armată aveau şi ele nume. Săbiile se numeau Intimidare, spadele Trădare, iar săgeţile se numeau Acuzare, Bârfă, Căutare de greşeli. Companii mai mici de demoni numite Respingere, Amărăciune, Nerăbdare, Neiertare şi Poftă, erau trimise înaintea acestei armate, ca să pregătească terenul pentru atacul principal.

Aceste companii mai mici erau mai puţine la număr, dar nu erau mai slabe în putere decât diviziile mai mari care le urmau. Cele dintâi erau mai mici, doar din motive strategice. Aşa cum Ioan botezătorul era un singur om, dar i-a fost dată o ungere puternică ca să boteze mase întregi de oameni, pregătindu-le pentru Domnul, exact aşa, acestor companii mai mici de demoni li s-a dat o putere demonică extraordinară, ca să “boteze mulţimi întregi” de oameni. Un singur demon de Amărăciune, putea să-şi semene otrava lui într-o mulţime de oameni, chiar în rase sau culturi întregi. Un singur demon de Poftă se putea ataşa de un actor de filme, sau chiar de o reclamă, trimiţându-şi astfel otrava în casa miilor de oameni în acelaşi timp. Toate acestea erau să pregătească drumul hoardei mari, care îi urma.

Această armată mărşăluia în mod specific, împotriva bisericii, dar ataca totodată pe oricine putea. Ştiam că fusese trimisă ca să oprească o viitoare mişcare a lui Dumnezeu care este destinată ca să măture mulţimi întregi de oameni în biserică.

Strategia primară a acestei armate era ca să aducă dezbinări la orice nivel posibil de relaţii. Relaţii între biserici, relaţii între oi şi păstori, soţ şi soţie, copii şi părinţi, şi chiar şi copii cu copii. Cercetaşii erau trimişi ca să localizeze deschiderile în biserici, familii ori persoane individuale, unde apoi Respingerea, Amărăciunea, Pofta, etc. puteau avea acces şi se putea extinde. Apoi divizia următoare se revărsa pe aceste deschideri, până când biruiau total aceste victime.

Cea mai şocantă parte a acestei vedenii a fost, că aceste hoarde nu erau călare pe cai, ci cei mai mulţi pe creştini! Majoritatea erau bine îmbrăcaţi, respectabili şi păreau a fi bine educaţi, şi erau reprezentanţi din toate categoriile sociale. Aceşti oameni declarau adevăruri creştine, ca să-şi uşureze conştiinţa, dar îşi trăiau viaţa în conformitate cu puterile întunericului. Aşa cum cădeau de acord cu acele puteri, demonii lor creşteau şi le era tot mai uşor să îi dirijeze.

Mulţi dintre aceşti credincioşi erau gazda mai multor demoni, dar era evident că unul dintre ei era şeful. Natura celui care era şeful, dicta în care divizie mărşăluia omul respectiv. Cu toate că  diviziile mărşăluiau împreună, se părea că în acelaşi timp toată armata era la marginea unui haos. De exemplu demonii urii, îi urau pe ceilalţi demoni, exact aşa cum îi urau pe Creştini. Demonii geloziei erau geloşi pe toţi ceilalţi demoni. Singura cale prin care liderii acestor hoarde au putut reţine demonii ca să se bată între ei, era că le îndrepta ura şi gelozia asupra oamenilor pe care îi călăreau, şi ca rezultat, acei oameni începeau să se lupte unii cu alţii. Ştiam că ăsta a fost modul în care unele armate care au vrut să se lupte împotriva Israelului, s-au distrus între ele însele. Când scopul lor împotriva lui Israel a fost nimicit, s-au înfuriat, şi furia lor era aşa de incontrolabilă, încât au început să se lupte unii împotriva altora.

Am observat, că demonii care călăreau pe aceşti Creştini, nu erau în ei, aşa cum erau în cei necreştini, ci peste ei. Era evident, că aceşti credincioşi trebuia doar să nu cadă de cord cu aceşti demoni şi aveau posibilitatea ca să scape de ei. De exemplu, dacă Creştinul pe care era demonul geloziei, începea să pună la îndoială gelozia, acel demon slăbea foarte repede. Când se întâmpla aşa, demonul slăbit striga către liderul diviziei şi liderul dirija toţi demonii lui la acel Creştin ca să-l atace, până când amărăciunea, etc. se prindeau din nou bine de el. Dacă aşa nu reuşea, atunci demonii începeau ca să citeze versete Biblice într-un fel aşa de pervertit, încât să justifice amărăciunea, acuzările etc.

            Era foarte clar că puterea demonilor era bazată total pe puterea decepţiei, şi ei au înşelat pe aceşti creştini, până la punctul în care puteau să-i folosească cum vroiau, în timp ce aceştia credeau că sunt folosiţi de Dumnezeu. Acest lucru era posibil, pentru că aproape toţi dintre ei duceau nişte lozinci a neprihănirii de sine, în aşa fel, încât cei ce mărşăluiau nici nu puteau vedea clar lozincile care marcau natura reală a acestor diviziuni.

Cum m-am uitat la partea din spate a acestei armate, am văzut însuşi anturajul Pârâşului Fraţilor. Atunci am început să înţeleg această strategie şi am rămas uimit de cât de simplă era. El ştia, că o casă dezbinată nu poate să rămână în picioare, şi această armată era organizată în aşa fel, ca să aducă o asemenea dezbinare în biserică, încât ea să cadă din har. Era evident, că singura cale ca să poată obţine această dezbinare, era ca să-i facă pe creştini să se lupte unii împotriva altora. Ăsta era motivul pentru care aproape toţi cei din divizia din faţă erau creştini, sau cel puţin se credeau creştini. Fiecare pas, pe care aceşti credincioşi înşelaţi îl făceau în ascultare faţă de Pârâşul Fraţilor întărea puterea lui asupra lor. Prin acest lucru, încrederea lui, şi încrederea tuturor liderilor săi creştea, împreună cu progresarea armatei, care mărşăluia tot mai puternic înainte. Era clar, că puterea acestei armate depindea de acordul creştinilor care erau în ea, cu căile răului.

PRIZONIERII

Târându-se după aceste divizii din faţă, erau o mulţime de alţi creştini, care erau prizonierii acestei armate. Toţi aceştia erau răniţi şi păziţi de nişte demoni mai mici de Frică. Se părea că erau mai mulţi prizonieri, decât demoni, în toată armata. În mod surprinzător, aceşti prizonieri mai aveau săbiile şi scuturile lor, însă nu le foloseau. Era şocant să vezi, că aşa de mulţi puteau fi ţinuţi prizonieri de aşa de puţini demoni ai Fricii. Dacă creştinii şi-ar fi folosit  armele lor, s-ar fi putut elibera uşor, şi probabil că ar fi putut face o mare pagubă în toată hoarda de demoni. În loc să facă aşa, ei mărşăluiau împreună cu ei.

Cerul deasupra prizonierilor era negru de corbii, numiţi Depresie. Uneori, aceştia se coborau pe umerii prizonierilor şi vomitau pe ei Condamnare. Când vomitau pe un prizonier el se îndrepta  puţin, ca să cadă şi mai slab mai târziu. Din nou m-am mirat cum se poate că aceşti prizonieri nu îi omoară pe acei corbi cu săbiile lor, lucru, care ar fi fost atât de simplu.

Din când în când, prizonierii mai slabi se împiedicau şi cădeau. În momentul în care se loveau de pământ, ceilalţi prizonieri începeau să îi taie cu săbiile lor şi îşi băteau joc de ei. Atunci apăreau corbii din nou şi începeau să-i sfâşie pe cei căzuţi, încă înainte de a fi morţi. Ceilalţi prizonieri creştini stăteau privind această scenă cu aprobare, uneori chiar lovind şi ei pe cei căzuţi cu săbiile lor.

În timp ce îi priveam, am observat, că prizonierii credeau că acea vomă de Condamnare era un adevăr de la Dumnezeu. După aceea am înţeles, că aceşti prizonieri credeau că mărşăluiesc în armata lui Dumnezeu. Acesta era motivul pentru care nu i-au omorât pe acei mici demoni de Frică, sau pe corbi, fiindcă credeau că aceştia sunt mesagerii Domnului.

Întunericul  acestui nor de corbi a împiedicat ca prizonierii să vadă clar, că de fapt ei în mod naiv au acceptat tot ce se întâmpla cu ei, ca şi ceva care vine de la Dumnezeu. Credeau, că cei ce s-au împiedicat, erau sub judecata lui Dumnezeu, motiv pentru care îi atacau, crezând că de fapt îl ajută pe Dumnezeu.

Singura hrană pe care o aveau aceşti prizonieri, era voma corbilor. Cei care au refuzat să o mănânce, pur şi simplu slăbeau, până când cădeau jos. Cei care o mâncau, erau întăriţi pentru o vreme, dar prin puterea celui Rău. După aceea slăbeau din nou, dacă nu beau din apa Amărăciunii, care li se oferea mereu. După ce beau din apele amare, vomitau pe ceilalţi. Când cineva dintre prizonieri începea să facă aşa, unul dintre demoni, care avea nevoie de cineva pe care să călărească, se urca pe el şi îl călărea până la diviziile din faţă.

Dar chiar mai rău decât voma acestor corbi, era mizeria repulsivă pe care aceşti demoni o urinau şi o defecau peste creştinii pe care îi călăreau. Această mizerie, era mândria, ambiţia egoistă etc. care era natura diviziei în care erau. Această mizerie i-a făcut pe creştini să se simtă mult mai bine până la punctul că au acceptat, că de fapt  mizeria este ungerea Duhului Sfânt.

M-am simţit aşa de repugnat de această armată a Răului, încât aş fi dorit să mor. După aceea am auzit vocea Domnului, care mi-a spus: “Acesta este începutul armatei vrăjmaşului din zilele de pe urmă. Aceasta este ultima decepţie a Satanei. Atunci când creştinii se atacă unii pe alţii, înseamnă că puterea lui finală de distrugere a fost eliberată pe Pământ. De-a lungul secolelor el s-a folosit de această armată, dar niciodată nu a reuşit să folosească pe aşa de mulţi pentru scopurile lui murdare, ca şi acum. Dar nu te teme, am şi eu o armată. De acum trebuie să vă luptaţi, pentru că nu mai este timp ca să vă ascundeţi de acest război. Trebuie să vă luptaţi pentru Împărăţia Mea, pentru adevăr şi pentru cei ce au fost înşelaţi.”

Acest cuvânt de la Domnul a fost aşa de încurajator pentru mine, încât am început imediat să strig la creştinii care erau înşelaţi, crezând că mă vor auzi. Când am făcut aşa, s-a părut că toată armata s-a uitat spre mine. Frica şi depresia, care era peste ei, a început să vină către mine. Am continuat să strig, pentru că am crezut că creştinii se vor trezi şi îşi vor da seama de ce se întâmplă cu ei, însă în schimb, ei s-au întins după săgeţile lor, gata să tragă în mine. Ceilalţi erau mai ezitanţi, neştiind ce să creadă despre mine. Atunci am observat, că din neştiinţă am făcut ceva ce era o greşeală foarte mare.

LUPTA ÎNCEPE

Atunci m-am întors şi am văzut armata Domnului stând în spatele meu. Erau mii şi mii de soldaţi, dar totuşi nu erau destui. Am fost aşa de şocat şi de descurajat, când am observat că de fapt erau mult mai mulţi creştini folosiţi de cel rău, decât erau în armata Domnului. De asemenea am ştiut, că lupta care era gata să înceapă, era să fie văzută ca şi Marele Război Civil al Creştinilor, pentru că foarte puţini aveau să înţeleagă care este de fapt puterea ce stă în spatele acestui mare conflict.

Aşa cum m-am uitat mai de aproape la armata Domnului, situaţia mi s-a părut şi mai descurajatoare. Numai puţini dintre ei erau complect îmbrăcaţi în armura lor. Mulţi dintre ei aveau doar una sau două piese din armură, alţii nu aveau arme de loc. Un mare număr era deja rănit. Majoritatea dintre cei care îşi aveau toate armele, aveau scuturile  foarte mici, care am ştiut că nu îi pot proteja de atacul care era să vină. Spre surprinderea mea, marea majoritate a acestor soldaţi, erau femei şi copii. Foarte puţini, dintre cei care erau total înarmaţi, erau antrenaţi ca să-şi folosească armele cum trebuia.

După această armată venea un grup, care era similar cu prizonierii care urmau hoarda celui rău, dar natura acestora era foarte diferită. Ei păreau prea fericiţi, ca şi când ar fi fost intoxicaţi. Se jucau tot felul de jocuri, cântau, sărbătoreau şi se plimbau de la o tabără la alta.

Am alergat spre armata Domnului, ca să scap de atacul care ştiam că va veni peste mine din partea hoardei celui rău. Din toate punctele de vedere se părea, că suntem într-un măcel cumplit. Eram în mod special îngrijorat pentru acel grup din spate, şi am încercat să-mi ridic glasul, ca să îi avertizez, că lupta este gata să înceapă, dar numai puţini m-au auzit. Cei, care m-au auzit, mi-au arătat “semnul păcii”, spunând, că ei nu cred în război şi că Domnul nu va lăsa ca nimic rău să li se întâmple. Am încercat să le explic că Domnul ne-a dat o armură pentru că a ştiut că vom avea nevoie de ea în cele ce urmau să se întâmple, dar ei mi-au răspuns, că ei au ajuns la o aşa pace şi bucurie, încât aşa ceva nu li se poate întâmpla. Am început să mă rog fierbinte la Domnul, pentru scuturile celor care aveau arme, să îi poată ajuta pe cei care nu erau gata de luptă.

După aceea un mesager a venit la mine, mi-a dat o trompetă şi mi-a spus să  suflu repede în ea. Am făcut aşa şi cei ce aveau cel puţin o armă imediat au răspuns, acordând atenţie. Li s-au mai adus arme, pe care le-au şi îmbrăcat repede. Am observat că cei care aveau răni, nu şi-au acoperit rănile cu aceste arme, dar înainte să pot să le spun ceva, săgeţile celui rău au şi început să cadă peste noi. Toţi cei care nu aveau armura completă, au fost răniţi. Cei care nu şi-au acoperit rănile, au fost răniţi din nou în acelaşi loc.

Cei care erau loviţi de săgeţi de Bârfă, imediat au început să-i bârfească pe cei ce nu erau răniţi, şi deodată s-a creat o mare dezbinare în propria noastră tabără. Simţeam că eram la punctul să ne distrugem unii pe alţii, exact aşa cum armatele Păgâne au făcut-o în Biblie. Acest sentiment de neajutorare era teribil. Apoi au năvălit corbii să îi ridice pe cei răniţi şi să-i ducă în tabăra prizonierilor. Cei răniţi îşi mai aveau săbiile, şi ar fi putut foarte uşor să-l înjunghie pe vrăjmaş, dar nu au făcut-o. De fapt, s-au lăsat de bună voie duşi de corbi, pentru că erau aşa de supăraţi pe cei ce nu fuseseră răniţi ca şi ei.

Deodată m-am gândit la grupul din spate şi m-am întors să văd ce s-a întâmplat cu ei. Scena care s-a petrecut cu ei era şi mai groaznică. Zăceau cu miile pe pământ, şi se văietau. Cerul deasupra lor era negru de corbii, care au venit  să-i ducă în tabăra prizonierilor. Mulţi dintre cei care nu erau răniţi, zăceau în necredinţă, astfel fiind uşor luaţi de corbi. Câţiva dintre ei au început să strige, încercând să se lupte cu corbii, dar nu aveau armele adecvate, şi corbii nici măcar nu îi băgau în seamă. Cei răniţi erau aşa de furioşi, încât speriau pe oricine încerca să le dea o mână de ajutor, însă deveneau ascultători şi supuşi corbilor.

Cei din această grupă, care nu au fost răniţi, şi au încercat să se lupte cu corbii, au început să fugă de la câmpul de luptă. Acest prim conflict cu vrăjmaşul era aşa de devastator, încât am fost ispitit să-i urmez. După aceea, uimitor de repede unii dintre cei care au fugit, şi-au făcut din nou apariţia, îmbrăcaţi în toată armura, cu nişte scuturi mari. Acesta a fost prima încurajare pe care ţin minte să o fi avut până acum.

Aceşti luptători, care se întorceau nu mai erau aşa de copleşiţi de mierea petrecerilor, ci s-au întors cu o determinare puternică. Am ştiut, că o dată au fost înşelaţi, dar nu vor mai fi aşa uşor de înşelat de acum încolo. Au început să ocupe locurile celor căzuţi, şi chiar au început să formeze linii noi, ca să îi protejeze pe cei din spate, şi lateral. Asta a adus un mare curaj peste toată armata, şi deodată a început să se trezească o determinarea în fiecare, ca să rămână în picioare, şi să se lupte. Deodată, trei îngeri mari, Credinţă, Nădejde şi Dragoste s-au oprit în spatele armatei. Cum ne uitam la ei, scuturile noastre au început să crească. Era uimitor, cât de repede disperarea s-a schimbat în credinţă, o credinţă solidă, temperată de experienţă.

UN DRUM ÎNALT

Acum toată lumea avea o sabie, numită, Cuvântul lui Dumnezeu, şi săgeţi, care purtau numele diferitor adevăruri Biblice. Am vrut să tragem şi noi dar nu ştiam cum să evităm  să lovim pe creştinii care erau călăriţi de demoni. După aceea ne-am dat seama, că dacă aceşti creştini vor fi loviţi de Adevăr, se pot trezi să se lupte împotriva opresorilor lor. Am tras câteva săgeţi, şi fiecare a lovit pe câte un creştin. Însă atunci, când i-a străpuns câte-o săgeată de adevăr, în loc să se trezească, sau să cadă jos răniţi, ei deveneau şi mai furioşi, iar demonii de pe ei deveneau şi mai mari şi mai puternici.

Asta ne-a şocat pe toţi şi am început să credem că este imposibil să câştigăm această luptă. Cu Credinţa, Nădejdea şi Dragostea de partea noastră, am  rămas cu încrederea, că vom rămânea măcar în picioare, şi nu vom fugi de frică. Un alt înger mare a apărut, care se numea Înţelepciune, şi ne-a sfătuit să ne luptăm mai departe de pe muntele, care era în spatele nostru.

Pe munte erau săpate nişte scări, la diferite nivele, cât se vedea cu ochii. La fiecare nivel mai înalt, scările deveneau tot mai înguste şi tot mai greu să stai pe ele. Fiecare nivel purta numele unui adevăr Biblic. Nivelele mai joase aveau numele unor adevăruri de bază ca; Mântuire, Sfinţire, Rugăciune, Credinţă etc., iar nivelele mai înalte erau adevăruri mai adânci. Cu cât urcam mai sus, cu atât creşteau scuturile şi săbiile noastre, şi tot mai puţine din săgeţile vrăjmaşului ajungeau la noi.

O  GREŞEALĂ  TRAGICĂ

Unii dintre cei care au rămas la nivelele de mai jos, au început să adune săgeţile vrăjmaşului, şi să le tragă înapoi. Asta a fost o greşeală foarte mare. Demonii ocoleau foarte uşor săgeţile, şi lăsau ca ele să lovească în creştini. Când un demon era lovit de o săgeată de acuzare, sau bârfă, un demon de amărăciune, sau de răzbunare se agăţa de ea şi începea să-şi urineze otrava peste acel creştin. Când un creştin avea doi sau trei din aceşti demoni, pe lângă mândrie şi neprihănire de sine, se transforma în însuşi imaginea demonului. Cei care eram la nivelele mai înalte am putut observa acest lucru, dar cei care au rămas la nivelele de mai jos, şi aruncau înapoi săgeţile vrăjmaşului nu puteau vedea aceste lucruri. Cam jumătate din noi ne-am decis ca să urcăm mai sus, pe când ceilalţi s-au coborât la nivelele mai joase, să le explice celor de acolo ce se întâmplă. Pe urmă, tuturor ni s-a atras atenţia, să continuăm să urcăm fără oprire, în afară de câţiva, care staţionau la diferite nivele, ca să încurajeze pe alţii ca şi ei să urce mai sus.

SIGURANŢĂ

Când am ajuns la nivelul numit: “Unitatea Fraţilor”, nici una dintre săgeţile vrăjmaşului nu ne mai puteau atinge. Mulţi din tabăra noastră s-au decis, că acesta este ultimul nivel la care se poate urca. Au înţeles asta, pentru că la fiecare nivel, era tot mai greu ca să-ţi pui piciorul jos. Eu însă m-am simţit mai puternic, şi mai eficient cu armele pe care le aveam, în timp ce urcam, şi m-am decis să urc mai sus.

Foarte curând am fost destul de îndemânatic, ca să trag spre vrăjmaş, fără să lovesc creştinii. Am simţit, că dacă urc mai sus, voi fi în stare să trag destul de departe, ca să lovesc în liderii principali, care stăteau la spatele hoardei de demoni. Mi-a părut rău, că aşa de mulţi s-au oprit la nivelele de mai jos, unde erau în siguranţă, însă nu puteau să tragă în duşman. Tot aşa, puterea şi caracterul celor ce au continuat să urce, a făcut din ei nişte campioni, fiecare fiind în stare să distrugă mulţi duşmani.

La fiecare nivel erau  împrăştiate săgeţi de adevăr, de către cei ce au căzut din acele poziţii (erau mulţi, care au căzut de pe tot felul de nivele). Toate săgeţile purtau nume ale adevărurilor cuprinse în acel nivel. Unora le-a fost lene ca să ridice aceste săgeţi, cu toate că ştiam că vom avea nevoie de fiecare, pentru a putea distruge marea hoardă, care era jos. Am ridicat una şi am tras-o. Ea a lovit pe un demon, când ceilalţi, văzând cât de simplu a fost, au început şi ei să le ridice şi să tragă cu ele. Am început să rărim câteva dintre diviziile celui rău. Din cauza aceasta, toată armata răului şi-a îndreptat atenţia spre noi. La un moment dat, se părea că, cu cât realizam mai multe, cu atât mai mult vrăjmaşul lovea înapoi.

Întrucât vrăjmaşul nu ne mai putea lovi cu săgeţile la nivelele mai înalte, nişte stoluri de corbi au apărut deasupra noastră, vomitând pe noi, sau purtând demoni, care urinau sau defecau pe scările pe care stăteam, făcându-le foarte alunecoase.                                                       

ANCORA

Săbiile noastre creşteau la fiecare nivel, iar eu era să o uit pe a mea, deoarece se părea că nu am nevoie de ea la nivelele mai înalte. Dar am păstrat-o aproape din obişnuinţă, gândindu-mă că dacă am primit-o, sigur că primit-o cu un scop. Mai încolo, pentru că scara pe care stăteam era aşa de alunecoasă şi îngustă, am înfipt sabia în pământ, şi m-am legat de ea în timp ce trăgeam în vrăjmaş. Deodată am auzit din nou vocea Domnului: “Te-ai folosit de înţelepciunea care îţi va da capacitatea ca să urci mai sus în continuare. Mulţi au căzut, pentru că nu şi-au folosit săbiile, ca şi o ancoră.” Se părea, că nimeni altul nu a auzit această voce, dar mulţi au văzut ce am făcut eu, şi au făcut şi ei la fel.

M-am întrebat, oare de ce nu mi-a spus Domnul acest lucru mai dinainte? Pe urmă mi-am dat seama, că deja mi-a spus acest lucru cumva şi înainte. Aşa cum meditam la aceasta, mi-am dat seama, că de fapt toată viaţa mea a fost o pregătire pentru acest ceas. Ştiam că am fost pregătit până la nivelul în care am ascultat de Domnul, şi am împlinit voia Sa de-a lungul vieţii mele. De asemenea am ştiut, că înţelepciunea şi priceperea pe care o am, nu mai poate fi luată de la mine, dar nici nu mai poate să crească, în momentul în care am ajuns în această luptă. Aşadar am fost foarte mulţumitor pentru fiecare încercare, pe care am întâmpinat-o în viaţă, şi îmi părea rău că nu le-am apreciat mai mult la timpul potrivit.

După scurt timp deja îi loveam pe demoni cu o precizie tot mai mare. Ca focul şi pucioasa se înălţa furia din tabăra inamicului. Ştiam că creştinii care erau captivaţi de acea armată simţeau greul acelei furii. Unii au devenit aşa de furioşi, încât au început să tragă în tovarăşii lor. Cei care au suferit cel mai cumplit erau creştinii înşelaţi, care erau în tabăra vrăjmaşului. Ştiam că lumea vede acest lucru, ca o nimicire rapidă a creştinismului.

Unii dintre cei care nu şi-au folosit săbiile ca ancoră, au reuşit să doboare câţiva corbi, însă au fost daţi jos mai uşor, de pe scările pe care stăteau. Câţiva au aterizat la nivelele mai joase, iar alţii au căzut până jos, la nivelul de bază, şi au fost luaţi de corbi. Am petrecut fiecare moment pe care l-am avut, înfigându-mi sabia tot mai adânc în treaptă, sau încercând să mă leg tot mai bine de ea. Ori de câte ori făceam aşa, Înţelepciune se oprea lângă mine, deci ştiam că ceea ce fac, este ceva foarte important.

O ARMĂ NOUĂ

Săgeţile adevărului, îi penetrau foarte rar pe corbi, însă le cauzau destulă durere, ca să se retragă. Ori de câte ori se îndepărtau destul, careva dintre noi se suia la un nivel nou. Când am ajuns la nivelul numit, “Galateni doi, douăzeci”, am ajuns la o altitudine în care corbii nu mai puteau rezista. La acest nivel, cerul de deasupra noastră aproape că ne orbea de strălucitor, şi frumos ce era. Am simţit o pace, cum nu mai simţisem niciodată. Până ce am ajuns la acest nivel, duhul de luptă din mine, era motivat mai mult de ura, şi de dispreţul meu faţă de vrăjmaş, decât de cazul Împărăţiei, şi de adevăr, sau dragoste faţă de prizonieri. Însă la acest nivel am fost copleşit de Credinţă, Nădejde şi Dragoste, ceva ce înainte vedeam numai de la distanţă. Aici am fost total copleşit de gloria lor, şi chiar am simţit că mă pot apropia de ei. Când am ajuns aproape de ei, au început să-mi repare armele şi să le lustruiască. Deodată armele s-au transformat şi au început să reflecte slava, care venea de la Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Când mi-au atins sabia, nişte flăcări mari de fulgeri au ieşit din ea. Atunci Dragostea a zis: ”Cei care au ajuns la acest nivel, sunt îmbrăcaţi cu puterea veacului care vine.” Pe urmă, întorcându-se spre mine cu o seriozitate lucidă, mi-a spus.” Dar mai ai nevoie să te învăţ cum să le foloseşti...”

Nivelul “Galateni doi, douăzeci,” era aşa de lat, încât nu puteam vedea nici un pericol, că aş putea să cad. De asemenea erau multe săgeţi cu cuvântul Speranţă, scris pe ele. Am tras cu câteva dintre ele spre corbi, şi i-am omorât foarte uşor. Cam jumătate dintre cei ce au ajuns la acest nivel, au continuat să tragă, în timp ce ceilalţi au început să ducă aceste săgeţi la cei de pe nivelele mai joase.

Corbii au continuat să vină în stoluri mari peste nivelele mai joase, însă cu ajutorul celor care erau acolo, s-au rărit tot mai mult. De pe “Galateni doi cu douăzeci” am putut lovi pe orice vrăjmaş din armată, în afară de lideri, care au rămas în afara ţintei noastre. Ne-am decis, că nu ne vom folosi săgeţile de adevăr, până când vor fi distruşi toţi corbii, fiindcă norul de depresie pe care o creau, făcea adevărul mai puţin efectiv. Acest lucru a durat un timp foarte lung, însă nu am obosit de loc. Până la urmă se părea, că tot cerul deasupra noastră s-a curăţat de corbi.

Credinţa, Nădejdea şi Dragostea creşteau, după cum ne creşteau armele la fiecare nivel, şi au devenit aşa de mari, încât ştiam că şi oamenii, care erau departe de câmpul de luptă, puteau să le vadă. Slava lor a iradiat chiar şi în tabăra de prizonieri, care încă se aflau sub un nor gros de corbi. Eram foarte încurajat, că acum se vedeau aşa de bine. Probabil că acum creştinii, care au fost folosiţi de vrăjmaş, şi prizonierii, vor înţelege că nu noi suntem inamicul, ci tocmai ei sunt aceia care s-au lăsat folosiţi de el.

Dar nu s-a întâmplat aşa. Cel puţin, încă nu. Cei din tabăra vrăjmaşului, când au văzut Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, au început să-i numească “îngeri de lumină“, care au fost trimişi ca să-i înşele pe cei slabi, şi pe cei care nu pot să deosebească  încă bine lucrurile. Atunci mi-am dat seama, că decepţia, şi lanţurile lor, erau mai puternice, decât am crezut la început.

Însă toţi ceilalţi, care nu făceau parte din nici una dintre aceste armate, necreştinii, au văzut slava lor, şi s-au apropiat tot mai mult de munte, ca să vadă mai bine ce se întâmplă. Cei care s-au apropiat mai mult, au început să înţeleagă, ce este lupta aceasta de fapt. Şi asta a fost o mare încurajare.

Vibrarea victoriei a început să crească în noi tot mai mult. Am simţit, că fiind în această armată în timpul acestei bătălii, este cea mai mare aventură a tuturor timpurilor. După ce am distrus majoritatea corbilor, care ne atacau pe munte, am început să ridicăm corbii, care  îi acopereau  pe prizonieri. În timp ce norul de întuneric se subţia, şi soarele începea să strălucească peste ei, au început să se trezească, ca dintr-un somn adânc. Imediat s-au scârbit de condiţia lor, în special de voma care îi acoperea, şi au început să se cureţe. Când i-au văzut pe Credinţă, Nădejde şi Dragoste, au observat şi muntele, şi au început să alerge spre el.

Hoardele răului au început să tragă cu săgeţi de Acuzaţii şi Bârfă în spatele lor, dar ei nu s-au oprit. Pe când au ajuns la munte, mulţi dintre ei au avut zeci de săgeţi în ei, şi totuşi se părea că nici nu le pasă. În momentul în care au început să urce muntele, rănile lor au început să se vindece. Pentru că norul de depresie nu mai era, se părea că totul devine mult mai uşor.

CAPCANA

Foştii prizonieri aveau o mare bucurie de mântuirea lor. Păreau aşa de copleşiţi de apreciere pentru fiecare nivel cum urcau pe munte, încât ne dădeau şi nouă îndemnul ca să apreciem tot mai mult acele adevăruri. Deodată a apărut în ei o dorinţă puternică de a se lupta cu duşmanul. Au îmbrăcat armura lor, şi au cerut în mod consistent voie, să se ducă, şi să atace vrăjmaşul, care i-a ţinut captivi, şi i-a abuzat atâta timp. Ne-am gândit puţin ce să facem, dar am crezut că e mai bine să rămânem cu toţii pe munte, şi să luptăm mai departe. Din nou vocea Domnului mi-a vorbit:” Iată, că a doua oară ai ales în mod înţelept. Nu poţi câştiga, dacă te lupţi cu duşmanul pe teritoriul lui propriu, trebuie să rămâi pe Muntele Meu Cel Sfânt.”

Am fost uimit că am luat din nou o decizie aşa de importantă, numai gândindu-ne puţin, şi discutând lucrurile împreună. Atunci m-am decis, ca să nu mai iau nici o decizie, fără să mă rog mai întâi. Înţelepciunea iar a apărut lângă mine, m-a privit drept în ochi şi mi-a zis: ”Aşa trebuie să faci.”

În timp ce Înţelepciunea mi-a spus asta, m-a tras la o parte, ca şi când ar fi vrut să mă păzească de ceva. M-am uitat înapoi, şi am observat că, cu toate că eram pe platoul lat “Galateni doi cu douăzeci ”, m-am dat chiar la margine, fără să-mi dau seama. Eram foarte aproape să cad de pe munte. M-am uitat din nou în ochii Înţelepciunii, şi el mi-a zis cu cea mai mare seriozitate: “Ai grijă, când crezi că stai în picioare, ca nu cumva să cazi. În viaţa aceasta poţi cădea de la oricare nivel.”

M-am gândit un timp la acest lucru. În bucuria victoriei, pe care eram aşa de aproape să o câştigăm, şi în unitatea fraţilor, am devenit nepăsător. Ar fi mult mai nobil să cazi în atacul vrăjmaşului, decât să cazi, pentru că devii uşuratic.

ŞERPII  

Am petrecut mult timp, omorând corbii, şi îndepărtând pe demonii care îi călăreau pe creştini. Am observat că săgeţi de diferite adevăruri, aveau efecte mai mari asupra anumitor demoni. Ştiam că va fi o bătălie lungă, dar noi nu mai sufeream din cauza atacurilor, şi continuam să urcăm mai departe, trecând  de nivelul Răbdare. Cu toate că aceşti creştini nu mai aveau demonii peste ei, foarte puţini au venit la munte. Mulţi dintre ei au păstrat natura demonilor, şi au continuat aşa, în deziluzia lor, chiar şi fără ei. Aşa cum întunericul demonilor se evapora, am putut vedea cum se mişca pământul în jurul picioarelor acestor creştini. Pe urmă am observat, că picioarele lor erau legate de şerpi. Cum am continuat să privesc şerpii, am observat că toţi şerpii erau de acelaşi fel, şi aveau acelaşi cuvânt scris pe ei: Ruşine.

Am tras cu săgeţi de adevăr în şerpi, dar cu foarte puţin efect. Pe urmă am încercat săgeţi de Speranţă, dar fără rezultat. De pe “Galateni doi cu douăzeci” era foarte uşor să mergem mai sus, pentru că ne ajutam unii pe alţii. Fiindcă se părea că nu putem face prea mult împotriva vrăjmaşului, ne-am decis să urcăm cât se poate de sus, până când aflăm o strategie, care să aducă rezultat împotriva şerpilor.

Am trecut foarte rapid peste diferite nivele de adevăr. Nici nu ne-am luat prea mult, ca să putem să ne uităm în jur, să vedem dacă ar fi arme cu care să-i confruntăm. Credinţă, Nădejde şi Dragoste au rămas tot timpul cu noi, dar nici nu ne-am dat seama că am uitat de Înţelepciune. A trecut mult timp până când am înţeles, ce greşeală mare am făcut. Oricum, ştiam că ne va ajunge la vârf, dar faptul că l-am uitat jos, ne-a costat. Am fi putut să obţinem victoria mult mai rapid, dacă ar fi fost şi el cu noi.

Aproape fără să ne dăm seama, am ajuns la un nivel, care se deschidea într-o grădină. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Deasupra intrării grădinii era scris “Dragostea necondiţionată a Tatălui.” Această intrare era aşa de glorioasă, încât nu puteam să nu intrăm pe ea. În momentul în care am intrat, am văzut un pom, care ştiam că este pomul vieţii. Era în mijlocul grădinii, şi  era păzit de îngeri puternici şi plini de autoritate. Când m-am uitat la ei, s-au uitat înapoi la mine. Păreau prietenoşi, ca şi când ne-ar fi aşteptat deja. M-am uitat din nou în spate, şi de data aceasta o altă oaste mare de luptători  era în grădină. Aceasta ne-a încurajat pe toţi, şi datorită comportării îngerilor, ne-am decis să trecem pe lângă ei, şi să mergem la pom. Unul dintre îngeri a strigat: “ Cei care au ajuns la acest nivel, care au cunoscut dragostea Tatălui, pot mânca din pom.”

Nici nu mi-am dat seama, cât de flămând eram. Când am muşcat din fruct, era mult mai bun, decât orice am mai mâncat vreodată, dar în acelaşi timp era oarecum obişnuit. M-a făcut să-mi amintesc de soare, ploaie, câmpii frumoase, apusul soarelui la ocean, dar mai mult de orice, mi-a amintit de cei dragi ai mei. Cu fiecare muşcătură iubeam mai mult, totul şi pe toţi. Pe urmă mi-am amintit de duşmanii mei şi i-am iubit şi pe ei. Acest sentiment foarte rapid, a devenit mai puternic, decât orice am simţit înainte, mai mare chiar şi decât pacea pe care am experimentat-o pe “Galateni doi cu douăzeci “, când am ajuns prima dată pe acel nivel. Atunci am auzit din nou vocea Domnului spunând:” Aceasta este acum pâinea ta de toate zilele. Niciodată nu se va reţine de la tine. Poţi mânca oricât vrei, şi oricând doreşti. Dragostea mea nu se sfârşeşte niciodată.”

M-am uitat sus în pom să văd de unde vine glasul, şi am văzut că pomul era plin de vulturi albi, curaţi. Aveau nişte ochi frumoşi şi pătrunzători. Se uitau la mine, ca şi când ar fi aşteptat instrucţiuni. Unul dintre îngeri a spus: “Aceştia vor rezolva problema ta. Aceşti vulturi se hrănesc cu şerpi.” Atunci le-am spus: “Duceţi-vă, şi nimiciţi Ruşinea care îi ţine legaţi pe fraţii noştri!”. Şi-au deschis aripile, şi un vânt puternic i-a ridicat la cer. Vulturii au umplut cerul cu o splendoare de slavă. Chiar dacă erau departe, am putut auzi teroarea din tabăra inamicului, când au văzut vulturii care coborau la ei.

APARE  REGELE

Domnul Isus Însuşi a apărut atunci între noi. Şi-a luat timp să ne salute pe fiecare personal, felicitându-ne că am ajuns la vârful muntelui. Pe urmă a spus: ”Acum trebuie să împărtăşesc cu voi ceea ce am împărtăşit cu fraţii voştri după înălţarea mea - mesajul Împărăţiei. Cea mai puternică armată a vrăjmaşului a fost pusă pe fugă, dar nu a fost distrusă. Acum este timpul să mărşăluim mai departe cu Evanghelia Împărăţiei Mele. Vulturii au fost eliberaţi şi vor fi cu noi de acum. Vom lua săgeţi de la toate nivelele, dar eu voi fi Sabia voastră şi eu sunt Căpitanul. Acum este timpul ca sabia Domnului să fie scoasă din teacă.”  

Când m-am întors, am văzut întreaga armată a Domnului stând în grădină. Erau femei şi copii din toate neamurile, ducând lozincile lor, care se mişcau în vânt într-o unitate perfectă. Am ştiut, că niciodată nu s-a mai văzut un asemenea lucru pe Pământ. Ştiam că vrăjmaşul avea multe armate şi fortăreţe, pe întreg Pământul, dar nimic nu putea sta împotriva acestei armate, şi am spus aproape fără suflare: “Aceasta trebuie să fie ziua Domnului. “Toată oastea a răspuns atunci cu un tunet puternic: “Ziua Domnului Oştirilor, a venit!”

SUMAR

Cu luni în urmă am stat, gândindu-mă la acest vis. În mod alarmant, anumite evenimente şi condiţii din biserică se părea că erau exact în paralel cu cea ce se întâmpla atunci, când hoardele iadului au început să mărşăluiască. Atunci mi-am adus aminte de Abraham Lincoln. Singura cale prin care el a putut să devină “Emancipatorul” şi a putut păstra Uniunea, era dacă lupta un Război Civil. Nu numai că trebuia să se lupte, dar să se lupte cu hotărârea solidă, că nu va face nici un compromis, până când victoria nu va fi deplină. Şi el a trebuit să se lupte în cea mai sângeroasă luptă din istoria noastră, fără să “demonizeze” vrăjmaşul, cu propagandă. Dacă ar fi făcut aşa, probabil că ar fi putut entuziasma rezolvarea Nordului mult mai rapid, şi să câştige o victorie militară mult mai rapidă, însă asta ar fi făcut ca reuniunea de după război, să devină mult mai grea. Şi pentru că se lupta cu adevărat ca să păstreze Uniunea, el niciodată nu a făcut un vrăjmaş din bărbaţii şi femeile din sud, ci mai degrabă din răul, care stătea în spatele lor şi care îi ţinea legaţi.

Acum acest război civil se desfăşoară în faţa bisericii. Mulţi vor face tot posibilul, ca să-l evite. Acest lucru este de înţeles, şi chiar poate fi considerat nobil. Însă compromisul niciodată nu va duce la o pace îndelungată. Va face doar, ca conflictul final să fie şi mai crâncen, atunci când va veni. Şi va veni.

Acum Domnul îşi pregăteşte nişte lideri, care vor fi gata să se lupte într-un război civil, ca să poată elibera oamenii. Cel mai important punct va fi: Robia, împotriva Libertăţii. Punctul secundar, ceea ce pentru unii va fi punctul principal, va fi Banii. Tot aşa, cum Războiul Civil American se părea la un moment dat că va distruge întreaga naţiune, ceea ce va veni peste biserică, se va părea că va fi sfârşitul bisericii. Însă aşa cum naţiunea Americană, nu numai că a supravieţuit războiul, ci a devenit cel mai puternic popor de pe Pământ, la fel se va întâmpla şi cu biserica. Biserica nu va fi distrusă, ci instituţiile şi doctrinele care i-au ţinut pe oameni în robie, ele vor fi distruse.

Dar chiar şi după aceasta, dreptatea perfectă în biserică nu va fi obţinută de la o zi la alta. Vor mai fi lupte pentru drepturile femeilor, şi pentru eliberarea bisericii de ideile rasiste şi de exploatare. Acestea sunt cauzele care trebuie confruntate. Însă în mijlocul războiului civil care va veni peste biserică, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea şi Împărăţia lui Dumnezeu pe care stau ele, vor începe să se vadă tot mai puternic.

Aceasta va atrage pe toţi oamenii la Împărăţie. Guvernarea lui Dumnezeu este pe cale să fie demonstrată cu o putere mult mai mare decât orice guvernare omenească pe Pământ.

De asemenea să nu uităm, că o mie de ani la Domnul, este ca şi o zi. El poate să înfăptuiască în noi, într-o singură zi, ceea ce noi credem că ar dura o mie de ani. Lucrarea de eliberare, şi de exaltare a bisericii, va fi o lucrare care se va împlini mult mai repede, decât credem noi că se poate face omeneşte. Dar oricum nu vorbim despre posibilităţi omeneşti.

PARTEA   A   DOUA - MUNTELE   CEL   SFÂNT

Eram în Grădina lui Dumnezeu, sub Pomul Vieţii. Se părea că toată armata este acolo. Mulţi dintre ei erau îngenunchiaţi în faţa Domnului Isus. El ne dăduse însărcinarea, să ne ducem înapoi în luptă, pentru fraţii noştri, care erau legaţi, şi pentru lumea pe care El o iubea. A fost o poruncă minunată, şi totodată teribilă în acelaşi timp. Era minunată, pentru că venea de la El. Era groaznică, implicând faptul că trebuie să plecăm din prezenţa lui manifestată, şi din grădină, care era mult mai frumoasă decât orice alt loc unde fusesem înainte. Să lăsăm toate acestea în urmă, şi să mergem înapoi la luptă, era de nepriceput.

Domnul a continuat să ne îmbărbăteze “ Iată că v-am dat daruri spirituale şi putere şi o înţelegere mai mare a Cuvântului meu, şi al Împărăţiei Mele, dar cea mai mare armă, care v-a fost dată, este dragostea Tatălui. Atâta timp, cât veţi umbla în dragostea Tatălui Meu, nu veţi cădea niciodată. Roada acestui pom este dragostea Tatălui, care este manifestată în Mine. Această dragoste, care este în Mine, să fie pâinea voastră de toate zilele.”

În acest cadru de frumuseţe şi glorie, nici nu se părea că Domnul apare în toată slava lui. Apariţia Lui mai era mai degrabă obişnuită. Dar chiar şi aşa, harul  cu care se mişca şi vorbea, făcea din El cea mai atrăgătoare fiinţă, din câte am văzut. Demnitatea şi înfăţişarea nobilă nu s-ar putea descrie în cuvinte omeneşti. Era uşor de înţeles, de ce era El tot ceea ce Tatăl iubeşte. El cu adevărat era plin de har şi de adevăr, până la punctul în care ţi se părea, că  în afară de har şi de adevăr, nici nu mai contează nimic.

Cum mâncam din roada Pomului Vieţii, toate amintirile plăcute, pe care le-am avut vreodată, mi-au umplut sufletul. Când vorbea Isus, era la fel, însă mai puternic. Nu vroiam să fac nimic altceva, decât să stau în acel loc, şi să-l ascult pe El. Mi-am amintit cum mă gândeam cândva, ce plictisitor poate fi pentru acei îngeri, care nu fac altceva, decât se închină Lui tot timpul în faţa tronului Său. Acum însă mi-am dat seama, că nu este nimic mai frumos şi mai plăcut, decât să ne închinăm Lui. Pentru asta am fost creaţi, şi desigur acesta va fi cel mai plăcut lucru, pe care îl vom face în cer. Nu puteam însă să-mi imaginez, cât de minunat ar fi, când se mai adaugă şi toată oastea corului de îngeri. Era greu de crezut, cât de des mă luptam cu plictiseala în timpul închinării din biserică. Ştiam, că asta era aşa numai din cauza, că  în acele momente eram total în afara  realităţii.

Eram copleşit de dorinţa să mă întorc, şi să reiau de la început acele timpuri de închinare, când am lăsat ca mintea mea să fie dusă în altă parte, sau când m-am ocupat de alte lucruri. Dorinţa de a-mi exprima adorarea faţă de El a devenit aproape incontrolabilă. Trebuia să-l laud pe El! Când mi-am deschis gura, am fost şocat de închinarea spontană, care a erupt din toată armata în acelaşi timp. Aproape că uitasem, că mai erau şi alţii acolo, însă totul era într-o unitate perfectă. Închinarea slăvită, care a urmat nu se poate reda în limbi omeneşti.

În timp ce ne închinam, o strălucire aurie a început să emane de la Domnul. Pe urmă a apărut şi un argintiu pe lângă auriu. Culorile, care erau de o bogăţie pe care nici nu mi-am putut-o imagina, ne-au înfăşurat pe toţi. Cu această slavă am intrat într-un domeniu al sentimentelor, pe care nu le-am experimentat niciodată în viaţă. Am înţeles, că această slavă era prezentă tot timpul, însă cum ne-am concentrat la El în închinare, am început să vedem  tot mai mult din ea. Cu cât mai intensă era închinarea, cu atât vedeam mai mult din slavă. Dacă acesta era Raiul, atunci era mult mai mult, decât  mi-am imaginat eu vreodată.

LOCUINŢA   LUI

Nu am nici o idee, cât a ţinut această închinare, poate au trecut minute, poate luni. Pur şi simplu nu puteai măsura timpul într-o asemenea glorie. Mi-am închis ochii, fiindcă slava pe care o vedeam era tot atât de mare, exact ca slava pe care o vedeam cu inima. Când mi-am deschis ochii, am fost surprins să văd, că Domnul nu mai era acolo, însă în locul Lui stătea un grup de îngeri. Unul dintre ei s-a apropiat de mine şi mi-a spus:” Închide-ţi ochii din nou.” Când am făcut aşa, am simţit slava Domnului. M-am uşurat mult, fiindcă ştiam că văzând o dată slava Lui, nu voi mai putea trăi fără ea.

Atunci îngerul mi-a explicat:” Ceea ce vezi cu ochii inimii tale, este mult mai real, decât ceea ce vezi cu ochii fizici”. Şi am auzit de multe ori acest lucru, dar cât de puţin am umblat în el. Îngerul a continuat:” Din cauza aceasta a spus Domnul ucenicilor, că este mai bine, dacă El pleacă, ca să poată veni Duhul Sfânt. Domnul locuieşte în tine. Ai dat multă învăţătură despre asta, însă acum trebuie să începi să trăieşti acest adevăr pentru că ai mâncat din Pomul Vieţii.”

După aceea, îngerul a început să mă conducă înapoi spre poartă. Am protestat, că nu vreau să plec de aici. Părând surprins, îngerul m-a luat de umeri, privindu-mă drept în ochi. Atunci l-am recunoscut, că era Înţelepciune.” Niciodată nu trebuie să părăseşti această grădină, Ea este în inima ta, pentru că însuşi Creatorul este în tine. Ţi-ai dorit partea cea mai bună, să te închini, şi să stai în prezenţa Lui în veci, şi asta niciodată nu se va lua de la tine. Dar trebuie să o iei, şi să o duci de aici acolo, unde este o mai mare nevoie de ea.”

Am ştiut că are dreptate. După aceea am privit înapoia lui, la Pomul Vieţii. Am dorit să iau cât se putea de multe roade cu mine, înainte de a pleca. Cunoscând gândurile mele, Înţelepciune m-a scuturat blând: “Nu. Chiar şi roada aceasta, dacă o aduni în frică se va strica. Această roadă şi acest pom sunt în tine, pentru că El este în tine. Trebuie să crezi acest lucru.”

Mi-am închis ochii şi am încercat să-l văd pe Domnul din nou, dar nu am putut. Când mi-am deschis ochii, Înţelepciune se mai uita la mine. Cu mare răbdare el a continuat: “Ai gustat din lumea cerească şi nimeni din cei care gustă din ea, nu mai doreşte să se ducă înapoi în luptă. Nimeni nu mai vrea să plece din prezenţa manifestată a lui Dumnezeu. După ce apostolul Pavel a fost aici, s-a luptat toată viaţa lui dacă să rămână să lucreze pentru biserică, sau să se întoarcă aici şi să-şi ia moştenirea... Moştenirea lui a crescut, cu cât mai mult a slujit pe Pământ. Acum, că ai inima unui închinător adevărat, întotdeauna vei dori să vii aici, şi vei putea veni de fiecare dată când intri în închinare adevărată. Cu cât mai mult te concentrezi la El, cu atât mai multă slavă vei vedea, indiferent de locul în care te afli.”

Cuvintele Înţelepciunii, până la urmă m-au calmat. Din nou mi-am închis ochii, numai să-i mulţumesc Domnului pentru această experienţă minunată, şi pentru viaţa pe care El mi-a dat-o. Cum am făcut aşa, am început să văd slava Lui din nou, şi toate sentimentele experienţei de închinare pe care am avut-o înainte, mi-au inundat din nou sufletul. Cuvintele Domnului pentru mine erau aşa de puternice şi de clare, încât eram sigur că le aud cu urechea fizică:” Niciodată nu te voi lăsa, nicidecum nu te voi părăsi.”

“ Doamne, iartă necredinţa mea, “ am răspuns, “te rog, ajută-mă, ca niciodată să nu te părăsesc”. Această experienţă a fost şi un timp de încercare dar şi o experienţă minunată în acelaşi timp. Aici, “lumea reală “ nu a mai fost reală, iar lumea spirituală a fost aşa de reală, încât nu puteam să-mi imaginez, să mă mai duc înapoi în acea lume. Eram copleşit de uimire, şi în acelaşi timp de frică, că la orice moment m-aş putea trezi ca să aflu, că totul nu a fost altceva, decât un vis frumos.

Înţelepciune a ştiut ce se petrecea în mine. “Într-adevăr visezi”; a spus el. “Dar acest vis este mult mai real, decât ceea ce crezi tu că este real. Tatăl a dat oamenilor vise, ca să-i ajute să vadă uşa locuinţei Sale. El va locui numai în inimile oamenilor, iar visarea poate fi o uşă spre inima ta, care te va conduce la El. Acesta este motivul, pentru care îngerii apar oamenilor în vis. Prin vis ei pot trece peste mintea decăzută a omului, şi pot ajunge direct la inima lui.”

Cum mi-am deschis ochii, Înţelepciune încă mă ţinea de umăr: ”Eu sunt darul primar, care ţi-a fost dat în lucrarea ta,” a spus. “Eu îţi voi arăta calea şi te voi ţinea pe ea, dar numai dragostea te va ţine credincios. Frica Domnului este începutul înţelepciunii, dar cea mai înaltă înţelepciune este să îl iubeşti pe El.”

Atunci Înţelepciune mi-a dat drumul şi a început să se îndrepte spre poartă. L-am urmat cu nesiguranţă. Mi-am amintit de entuziasmul luptei, şi de bucuria de a urca pe munte, lucru care era atrăgător, dar nici nu se putea compara cu prezenţa Domnului, şi cu închinarea pe care am experimentat-o aici. Să las toate acestea în urma mea, mi se părea cea mai mare jertfă, pe care am făcut-o vreodată. După aceea mi-am amintit, că de fapt toate acestea sunt înăuntrul meu, şi m-am mirat cum de am putut să uit aşa de repede. Se părea că se dă o luptă puternică în mine, între ceea ce am văzut cu ochii fizici, şi ceea ce am văzut în inimă. M-am dus mai în faţă, ca să ajung lângă Înţelepciune, şi l-am întrebat: “De  douăzeci şi cinci de ani mă rog, ca să fiu răpit în al treilea cer, ca şi apostolul Pavel, acesta este cerul al treilea?”

“ Acesta este o parte din al treilea cer,” mi-a răspuns el, “dar este mult mai mult decât atât.”

“Mi se va îngădui oare, să văd mai mult?” am întrebat.

“Vei vedea mult mai mult, acum te duc să vezi mai mult.” mi-a răspuns el.

 Am început să mă gândesc la cartea Apocalipsa, “Oare revelaţia lui Ioan a fost parte de al treilea cer?” Am întrebat.

            “O parte din revelaţia lui Ioan a fost în al treilea cer, dar majoritatea a fost în al doilea. Primul cer a fost înainte de căderea omului. Al doilea cer este lumea spirituală a răului în timpul stăpânirii lui pe Pământ. Al treilea cer este când dragostea şi domnia Tatălui, din nou se vor manifesta pe Pământ, prin Regele.”

Cum era primul cer? Am întrebat, simţind în mod ciudat un fior în timp ce vorbeam.

“Este mai înţelept să nu ne ocupăm cu asta acum. A răspuns Înţelepciune, cu o seriozitate crescută, părând că întrebarea mea l-a iritat. “Este mai înţelept ca să cunoşti şi să cauţi al treilea cer, aşa cum ai făcut şi tu. Poţi afla mult mai multe despre al treilea cer, decât ai ştiut tu toată viaţa ta, şi al treilea cer este Împărăţia despre care trebuie să predici în viaţa aceasta. În veacurile următoare vei afla şi despre primul cer, dar nu îţi este de folos să ştii asta acum.”

Mi-am amintit de fiorul care a trecut prin mine, şi Înţelepciune a dat din cap, lăsându-mă să înţeleg, că este de acord cu acel gând. “Ce partener minunat eşti,” am spus când mi-am dat seama, ce dar adevărat a fost pentru mine acest înger. “Într-adevăr, tu mă vei ţinea pe calea bună.”

“Cu adevărat, că aşa va fi,” mi-a răspuns el.

Eram sigur că simt o dragoste unică care se revărsa din acest înger, ceva ce nu am simţit la ceilalţi. Ei îşi arătau interesul lor mai mult din obligaţie, decât din dragoste. Înţelepciune a răspuns la gândul meu, ca şi cum l-aş fi rostit cu voce tare.

“Este un lucru înţelept să iubeşti, iar eu nu aş fi Înţelepciune, dacă nu aş avea dragoste pentru tine. Dar este tot aşa de înţelept ca să priveşti blândeţea, şi exigenţa lui Dumnezeu. Este bine să-l iubeşti, şi să te temi de El. Dacă faci altfel, înseamnă că deja eşti înşelat. Aceasta este următoarea lecţie pe care trebuie să o înveţi”, a spus cu o seriozitate clară.

“Ştiu asta, fiindcă am învăţat de multe ori despre ea, am răspuns, crezând pentru prima oară că poate Înţelepciune nu mă cunoaşte pe deplin.”

“Eu sunt partenerul tău de mult timp, şi cunosc învăţătura ta.” Mi-a răspuns. “Acum trebuie să înveţi ce înseamnă propria ta învăţătură. Cum ai spus tu de mai multe ori, “Nu ajunge să crezi lucrurile în minte, trebuie să le crezi în inimă.”

Mi-am cerut scuze, ruşinat de faptul că m-am îndoit de Înţelepciune. Plin de har, mi-a acceptat scuzele. Abia atunci am înţeles, că m-am îndoit de el toată viaţa mea, şi l-am provocat, întotdeauna spre dezavantajul meu.

CEALALTĂ  JUMĂTATE  A   DRAGOSTEI

“Există un timp când trebuie să-l adori pe Domnul,” a continuat Înţelepciune, “şi un alt  timp, când trebuie să-l cinsteşti pe El cu cea mai mare reverenţă şi respect, exact aşa cum este un timp pentru semănat şi unul pentru seceriş. Este un lucru înţelept ca să le recunoşti  pe acestea. Înţelepciunea adevărată cunoaşte timpurile şi anotimpurile lui Dumnezeu. Te-am adus aici, pentru că era timpul, ca să-l lauzi pe Domnul în slava dragostei Sale. De asta ai avut cea mai mare nevoie, după o asemenea bătălie. Acum  însă te voi duce într-un alt loc, pentru că este timpul ca să te închini Lui în frica judecăţii Sale. Până ce nu le cunoşti pe amândouă, există pericolul ca noi doi să fim despărţiţi unul de celălalt.”

“Vrei să spui, că dacă aş fi rămas acolo în închinarea aceea minunată, te-aş fi pierdut pe tine?” Am întrebat neîncrezător.

“Da, te-aş fi vizitat, când aş fi putut, dar cărările noastre nu s-ar fi întâlnit de prea multe ori. Este greu ca să părăseşti o asemenea slavă şi pace, dar nu asta este toată revelaţia Împăratului. El este şi Leu şi Miel în acelaşi timp. Pentru cei care sunt copii spirituali El este Miel, însă pentru cei care sunt la punctul de maturizare este Leu, iar pentru cei care deja au ajuns la maturitate, este şi Leu şi Miel, în acelaşi timp. Ştiu că ai înţeles acest lucru, însă l-ai înţeles numai cu mintea. Curând îl vei şti în inima ta, pentru că vei  avea o experienţă la Scaunul de Judecată a lui Cristos.”

ÎNTOARCEREA  ÎN  LUPTĂ

Înainte ca să ies pe poarta Grădinii, l-am întrebat pe Înţelepciune, dacă pot să mai stau puţin, să meditez la cele întâmplate. “Da, trebuie să faci asta,” a răspuns el,” dar am un loc mai bun pentru tine, unde poţi să o faci.”

L-am urmat pe Înţelepciune afară pe poartă, şi am început să coborâm de pe munte. Spre surprinderea mea, lupta mai continua, dar nu mai era aşa de intensă, ca şi atunci când am urcat. La nivelele mai joase, mai zburau săgeţi de bârfă şi condamnare, dar cei mai mulţi din hoarda vrăjmaşului, care au mai rămas, atacau furios pe vulturi, dar vulturii perseverau uşor.

Am continuat să coborâm, până ce aproape că am ajuns la poalele muntelui. Numai cu puţin deasupra nivelului “Mântuire” şi “Sfinţire” era nivelul  “Laudă şi Mulţumire:” Mi-am amintit de acest nivel foarte bine, pentru că aici am întâmpinat una dintre cele mai mari atacuri ale vrăjmaşului, când am vrut să ajung  la el. Odată ce am ajuns aici, restul urcuşului era mult mai uşor, şi când  pătrundea vreo săgeată în armura noastră, vindecarea  venea mult mai repede.

În momentul în care inamicul m-a ţintit la acest nivel, (ei nu-l puteau vedea pe Înţelepciune), un duş de săgeţi a început să cadă peste mine. Le-am scuturat de pe scut aşa de uşor, încât văzând acest lucru, au încetat să mai tragă în mine. Săgeţile lor erau pe terminate, şi nu-şi puteau permite să le risipească.

Soldaţii, care luptau la acest nivel, se uitau la mine cu uimire, privirile lor făcându-mă să mă simt incomfortabil. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară, că Slava Domnului strălucea pe armura şi scutul meu. Le-am spus să se urce până la vârful muntelui, şi aşa şi ei îl vor vedea pe Domnul. În momentul în care au acceptat acest sfat, l-au văzut pe Înţelepciune. Au început să cadă la picioarele lui, ca să i se închine, dar el i-a oprit şi i-a trimis mai departe.

CEL  CREDINCIOS

Am fost umplut de dragoste faţă de aceşti soldaţi, între care majoritatea erau femei şi copii. Armele lor erau aproape distruse, iar ei plini de sânge, şi tot nu s-au dat înapoi. De fapt erau bucuroşi şi încurajaţi. Le-am spus că ei merită mai multă cinste ca mine, fiindcă  au purtat cea mai grea povoară a luptei, şi au rămas în picioare. Se părea că nu mă cred, dar oricum au apreciat că le-am spus asta. Eu însă simţeam, că ăsta este adevărul. Fiecare nivel de pe munte trebuia ocupat, altfel veneau corbii, şi le murdăreau cu vomă şi cu excremente, încât îţi era greu să mai stai pe ele. Majoritatea treptelor erau ocupate de soldaţi, pe care i-am recunoscut, fiind din denominaţiuni sau mişcări, care accentuau adevărul nivelului pe care îl apărau. Eram ruşinat de atitudinea pe care am avut-o faţă de unele din aceste grupe. Eu îi consideram pierduţi, sau în cel mai bun caz căzuţi de la credinţă, pe când ei se luptau cu credincioşie împotriva atacurilor serioase ale vrăjmaşului. Probabil că, fiindcă apăreau nivelele acestea cu atâta credincioşie, asta m-a ajutat să urc aşa de repede muntele.

Unele dintre nivele erau aşezate în aşa fel, încât se putea vedea o mare parte din munte, şi câmpul de bătălie, iar altele erau aşa de izolate, încât soldaţii de pe ele nu vedeau altceva, decât poziţia lor însăşi. Aceştia erau inconştienţi de furia luptei, şi de faptul că mai erau şi alţii, care se luptau împreună cu ei. Erau aşa de răniţi, de acuzaţii şi de bârfă, încât se împotriveau oricui încerca să coboare la ei de la nivelele mai înalte, care încerca să-i încurajeze ca să urce mai sus. Însă, când unii veneau jos de pe munte, reflectând Slava lui Dumnezeu, se uitau la ei, cu bucurie, şi începeau să urce mai sus cu îndrăzneală. Înţelepciune nu vorbea prea mult, dar părea foarte interesat de reacţiile mele.

SE  DESCOPERĂ  REALITATEA

Mă uitam, cum mulţi dintre soldaţii care au urcat până sus, coborau în jos la toate nivelele, ca să-i uşureze pe cei care au rămas tari în acele adevăruri. Când făceau aşa, fiecare nivel începea să strălucească de slava pe care o duceau cu ei. Deodată tot muntele a început să strălucească de-o slavă care îi orbea pe corbii şi pe demonii care au mai rămas. După un timp era o glorie aşa de mare pe munte, că ţi se părea exact ca şi în Grădină. Am început să-l laud pe Domnul şi să-i mulţumesc, şi din nou m-am aflat în prezenţa Lui. Îmi era greu să ţin în mine slava şi sentimentele, care m-au copleşit din nou. Experienţa a devenit aşa de intensă, încât m-am oprit. Înţelepciune stătea lângă mine. Punându-şi mâinile pe umerii mei, a spus: “Vei intra pe porţile Lui cu mulţumiri şi în curţile Lui cu laudă.”

“Dar asta a fost aşa de real! M-am simţit din nou, ca şi când aş fi fost acolo,” am strigat. “Acolo ai fost,” mi-a răspuns Înţelepciune, “Nu experienţa a devenit mai reală, ci tu însuţi. Exact aşa cum a spus Domnul tâlharului de pe cruce: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis,” poţi intra în Paradis oricând. Domnul, Paradisul Lui şi muntele Lui, toate sunt în tine, fiindcă El este în tine. Ceea ce la început a fost doar o gustare, acum a devenit realitate pentru tine, pentru că ai urcat pe munte. Motivul pentru care tu mă vezi pe mine, iar alţii nu mă văd, nu este pentru că eu am intrat în sfera ta, ci fiindcă tu ai intrat în sfera mea. Aceasta a fost realitatea cunoscută de proroci, care le-a dat o mare îndrăzneală, chiar şi atunci când se confruntau singuri cu o armată întreagă. Ei vedeau oştile cereşti, care erau alături de ei, nu numai pe cele pământeşti, care erau împotriva lor.”

CAPCANA   MORTALĂ

M-am uitat la distrugerea de jos, şi la armata demonică care se retrăgea încet. În spatele meu, tot mai mulţi din luptătorii glorioşi îşi ocupau locurile lor pe munte. Am ştiut că acum sunt destul de tari ca să atace, şi să distrugă ce a mai rămas din hoarda vrăjmaşului. “Încă nu.” A spus Înţelepciune.” Uită-te acolo.” M-am uitat în direcţia în care a arătat, dar a trebuit să-mi acopăr ochii de la slava care se răsfrângea de pe scutul meu, ca să pot vedea ceva. Atunci am observat o mişcare într-o vale mică. Nu puteam vedea clar ce se petrecea, fiindcă slava, care strălucea pe armele mele, mă împiedica să văd bine în întuneric. Am întrebat pe Înţelepciune, dacă aş putea să-mi acopăr armele cu ceva, ca să pot vedea mai bine. Atunci el mi-a dat o manta foarte simplă, ca să o îmbrac. “Ce este asta?” am întrebat, puţin insultat de haina care era aşa de ştearsă. “Umilinţa,” a răspuns Înţelepciune. “Nu vei putea vedea bine, fără de ea:” Am îmbrăcat haina, fără tragere de inimă, şi deodată am observat că pot vedea mai multe lucruri, pe care nu le puteam vedea înainte. M-am uitat înspre vale la mişcarea pe care am observat-o acolo. Spre surprinderea mea, era o divizie întreagă a vrăjmaşului, care aştepta să atace pe oricine se aventura pe acolo, coborând de pe munte.

“Ce fel de armată este aceasta? am întrebat, “şi cum de au scăpat de luptă, întregi?”

“Asta este Mândria,” mi-a explicat Înţelepciune. “Este cel mai cumplit duşman, pe care îl întâlneşti după ce ai ajuns să fii în slava Sa. Cei care nu vreau să îmbrace această haină ştearsă, vor suferi mult de mâna acestui vrăjmaş puternic.”

M-am uitat înapoi spre munte, şi am văzut pe mulţi dintre luptătorii glorioşi, trecând peste câmpie, ca să atace ce a mai rămas din duşmani. Nici unul dintre ei nu purtau haina Smereniei, şi nu au observat duşmanul, care era gata să-i atace din ascunzişurile lor. Am încercat să fug după ei ca să-i opresc, însă Înţelepciune m-a oprit. “ Asta nu poţi să o opreşti. Numai soldaţii care poartă şi ei această haină, îţi vor recunoaşte autoritatea. Vino cu mine. Mai ai ceva de văzut, înainte ca să poţi conduce lupta, care va veni.”

TEMELIA  SLAVEI

Înţelepciune m-a condus jos de pe munte, până la nivelul cel mai jos, numit Mântuire. “Tu crezi, că asta este nivelul cel mai de jos, dar asta este de fapt temelia muntelui. În orice călătorie, primul pas este cel mai important, şi totodată şi cel mai greu. Fără Mântuire, nici nu ar exista muntele.”

Eram dezgustat de distrugerea care era la acest nivel. Fiecare soldat era tare rănit, şi unii dintre ei erau morţi. Mulţimi întregi, abia se mai ţineau de trepte. Mulţi se părea că vor cădea jos, dar nu au căzut. Peste tot erau îngeri, care slujeau soldaţilor cu atâta bucurie, încât am fost nevoit să întreb: “De ce sunt aşa de bucuroşi?”

“Aceşti îngeri văd curajul de care au nevoie aceşti oameni ca să rămână în picioare. Poate că nu au mers mai departe, dar nici nu s-au dat bătuţi. Curând ei vor fi vindecaţi, vor vedea restul muntelui, şi vor începe să urce mai sus. Aceştia vor fi mari luptători în lupta care vine.”

“Dar nu le-ar fi fost mai bine, dacă ar fi urcat muntele împreună cu noi?”, am protestat, văzând starea  în care se aflau.

“Pentru ei ar fi fost mai bine, dar nu şi pentru tine. Stând aici te-au ajutat să urci mai uşor, ţinând duşmanul ocupat. De pe nivelele de mai sus, foarte puţini s-au întins spre alţii, ca să-i ajute să vină la munte, dar aceştia au făcut-o. Chiar şi atunci, când abia se ţineau de munte, s-au întins în  jos, ca să tragă pe alţii sus. De fapt, ei au adus pe cei mai mulţi dintre luptătorii puternici la munte. Aceştia nu sunt eroi mai mici, decât cei ce au ajuns la vârful muntelui. Au adus o mare bucurie în cer, prin faptul că au adus pe mulţi la mântuire. Asta este motivul pentru care toţi îngerii din cer au vrut să vină, ca să le slujească. Dar nu au primit voie, numai cei mai însemnaţi.”

 Din nou m-am simţit ruşinat, pentru atitudinea pe care am avut-o faţă de aceşti sfinţi. Mulţi dintre noi ne băteam joc de ei, în timp ce noi urcam mai sus. Este adevărat că au făcut multe greşeli în timpul luptei, dar în acelaşi timp au făcut cunoscută şi inima Păstorului, mai mult decât mulţi dintre noi. Domnul îi lasă pe cei nouăzeci şi nouă, ca să meargă după unul singur, care s-a pierdut. Aceştia au rămas la locul unde au putut câştiga pe mulţi pentru Domnul, şi pentru asta au plătit un preţ scump. Şi eu am vrut să mă apuc ca să-i ajut, dar nu ştiam de unde să încep.

            Atunci Înţelepciune mi-a spus: “Este bine că vrei să ajuţi, dar vei ajuta mai mult, dacă vei merge mai departe la ceea ce ai fost chemat.  Aceştia se vor vindeca şi se vor sui pe munte. Acum pot să urce mai repede, datorită ţie, şi celorlalţi, care aţi urcat înainte, distrugând pe vrăjmaş, şi făcând un drum. Se vor alătura din nou vouă în luptă. Aceştia sunt oameni fără frică, care niciodată nu se vor apleca în faţa vrăjmaşului.”

PUTEREA   MÂNDRIEI

Mă miram cum de am putut să învăţ atâtea, şi în timp ce coboram de pe munte, ca şi când am urcat, când zgomotul câmpului de bătălie mi-a atras atenţia. Am văzut  mii de luptători puternici care au trecut câmpia ca să atace rămăşiţa  hoardei celui rău. Vrăjmaşul fugea în toate direcţiile, în afară de o singură divizie, Mândria. Total neobservată, a reuşit să urce până la rândul luptătorilor, care avansau, şi erau cât pe aici să dea drumul la o ploaie de săgeţi. Atunci am observat că aceşti luptătorii nu aveau arme pe spatele lor. Erau total expuşi şi vulnerabili la orice era să-i lovească.

            Atunci Înţelepciune a remarcat:“ Tu ai învăţat că nu există nici o armă pentru partea din spate, ceea ce înseamnă, că devii foarte vulnerabil, dacă fugi de vrăjmaş, întorcându-i spatele. Însă nu ţi-ai dat seama, că dacă avansezi cu mândrie, şi asta te face vulnerabil.”

            N-am putut decât să dau din cap cu aprobare. Era prea târziu să se poată face ceva, şi era insuportabil să priveşti la tot ceea ce se întâmpla, dar Înţelepciune mi-a spus că trebuie să mă uit. Ştiam că Împărăţia lui Dumnezeu era să sufere o mare înfrângere. M-am mai simţit trist şi înainte, dar niciodată nu am simţit o astfel de tristeţe.

            Spre surprinderea mea, când săgeţile de Mândrie se înfigeau în soldaţi, ei nici măcar nu observau, cu toate că duşmanul a continuat să tragă. Luptătorii sângerau şi slăbeau  foarte repede, dar nu îşi dădeau seama. Curând au devenit prea slabi, ca să-şi mai ţină scutul şi sabia, şi au dat cu ele de pământ, spunând că nu mai au nevoie de ele. Au început să-şi dea şi armele jos, spunând că nici de acestea nu mai au nevoie.

            Atunci a apărut o altă divizie a vrăjmaşului, care se numea Înşelare Puternică. Membrii ei au tras o mulţime de săgeţi, şi se părea că fiecare şi-a lovit ţinta.  Conducătorii lor erau doar câţiva demoni de Înşelare neînsemnaţi şi slabi. Soldaţii au fost duşi la diferite tabere de prizonieri, fiecare purtând numele unor doctrine drăceşti. Eram uimit cum această mare companie de oameni neprihăniţi, au fost învinşi atât de uşor, şi încă nici acum nu ştiau ce i-a lovit.

            Am strigat în gura mare:“Cum se poate, ca cei care erau aşa de tari, şi au urcat până în vârful muntelui, cei care au văzut pe Domnul, devin atât de vulnerabili?”

            “Mândria, este cel mai crâncen duşman şi întotdeauna se furişează pe la spate. Pe undeva, cei care au urcat la culmile cele mai înalte, sunt în  pericolul cel mai mare să cadă. Trebuie să-ţi aminteşti deci, că în viaţa aceasta, poţi cădea oricând, de la orice nivel.”

            “Ia seama deci tu care stai, să nu cazi!” Cât de puternic mi se pare acum acest verset.

            “Când crezi că eşti cel mai puţin vulnerabil, atunci eşti cel mai vulnerabil. Majoritatea oamenilor cad  după cea mai mare victorie” a spus Înţelepciune.

            “Eu cum aş putea evita, ca să fiu atacat astfel?” am întrebat.

            “Stai aproape de mine, întreabă-l pe Domnul ori de câte ori ai de luat o decizie importantă, şi păstrează-ţi mantaua. Atunci vrăjmaşul nu te va putea orbi uşor, aşa cum a făcut-o cu aceştia.”

            M-am uitat la mantaua mea. Părea aşa de simplă şi de neînsemnată. Aveam impresia că mă face să arăt mai mult ca o persoană fără adăpost, decât un luptător. Înţelepciune mi-a răspuns ca şi cum aş fi spus toate acestea cu voce tare.

            “Domnul este mai aproape de cei fără adăpost, decât de împăraţi. Numai atâta timp ai putere adevărată cât umbli în harul Domnului, iar El dă harul Său numai celor smeriţi. Nici o armă a răului nu poate penetra mantaua aceasta, fiindcă nimic nu este mai puternic, decât Harul Lui. Atâta timp, cât porţi mantaua aceasta, eşti ferit de astfel de atacuri.”

            Am început să privesc în sus, să văd câţi luptători mai sunt pe munte. Am fost şocat când am văzut, cât de puţini au rămas. Am observat însă că toţi purtau aceeaşi manta a Smereniei. “Cum s-a întâmplat asta?” am întrebat.

            “Când au văzut lupta pe care ai văzut-o şi tu, cu toţi au venit la Mine după ajutor, iar eu le-am dat aceste mantii.”

            “Dar eu am crezut, că tu erai cu mine tot timpul acesta.”

            “Eu sunt cu toţi cei care vreau să facă voia Tatălui Meu,” a răspuns Înţelepciune.

            “Tu eşti Domnul!” am strigat

            “Da.” A răspuns. “ţi-am spus, că niciodată nu te voi lăsa, nicidecum nu te voi părăsi. Eu sunt cu toţi luptătorii mei, exact aşa cum sunt şi cu tine. Eu voi fi tot ce ai nevoie, ca să împlineşti voia Mea, şi de data aceasta ai avut nevoie de înţelepciune.”

RANGURILE  ÎMPĂRĂŢIEI

Am fost lăsat cu marea companie de îngeri, care slujeau celor răniţi de pe nivelul Mântuire. Cum am început să trec pe lângă aceşti îngeri, s-au aplecat pe genunchi, şi mi-au arătat un mare respect. Până la urmă am întrebat pe unul din ei, de ce fac aşa. Chiar şi cel mai mic dintre ei, era mult mai puternic decât mine. “Datorită mantiei.” A răspuns el. “Acesta reprezintă cel mai înalt rang în Împărăţie.”

“Acesta este doar o manta simplă,” am protestat.

            “Nu,” a răspuns îngerul, “Eşti îmbrăcat în Harul lui Dumnezeu, şi nu există nici o putere mai mare decât aceasta.”

“Dar suntem cu miile, care purtăm aceeaşi haină, cum poate asta să reprezinte atunci un rang?”

            “Voi sunteţi campionii înfricoşători, fiii şi fiicele Regelui. Şi El a purtat aceeaşi manta, când umbla pe pământ. Atâta timp cât eşti îmbrăcat în ea, nu există nici o putere în cer sau pe pământ, care să ţi se poată împotrivi. Toată lumea din Cer şi din Iad recunoaşte această manta. Noi suntem cu adevărat slujitorii Lui, dar El trăieşte în voi, iar voi sunteţi îmbrăcaţi în Harul Său.”

            Ştiam, că dacă nu aş fi purtat mantaua, şi dacă mi s-ar fi văzut armura glorioasă, afirmaţia îngerului, şi purtarea lor mi-ar fi hrănit mândria. Dar având mantaua, acest lucru pur şi simplu era imposibil. Nu puteai sa te simţi mândru sau arogant, în timp ce purtai acea haină ştearsă şi atât de simplă. Încrederea mea în manta creştea foarte repede.

PARTEA   A   TREIA - ÎNTOARCEREA  VULTURILOR

            Pe orizont am zărit un nor mare, alb, care se apropia şi a trezit speranţa în mine. Deodată toată atmosfera s-a umplut de nădejde, aşa cum soarele care răsare izgoneşte întunericul nopţii. Cum s-a apropiat mai mult, am recunoscut vulturii albi, care veneau de la Pomul Vieţii. Au început să aterizeze pe munte, ocupându-şi locurile la fiecare nivel, lângă companiile de luptători.

M-am apropiat cu grijă de vulturul care a aterizat lângă mine, pentru că  prezenţa sa era foarte puternică. Când s-a uitat la mine cu ochii lui pătrunzători, ştiam că nu pot ascunde nimic de la el. Ochii lui erau aşa de aspri şi de fermi, încât m-am cutremurat şi m-au cuprins fiorii, numai uitându-mă în ei. Înainte de a-l întreba, mi-a şi răspuns.

“Vrei să ştii cine suntem. Noi suntem proorocii ascunşi, care am fost păstraţi pentru acest  ceas. Noi suntem ochii celor, cărora li s-au dat armele divine, puternice. Nouă ni s-a arătat tot ceea ce face Domnul şi tot ceea ce vrăjmaşul a plănuit împotriva voastră. Am cutreierat Pământul şi ştim tot ce trebuie ştiut pentru bătălie. ”

“Dar nu aţi văzut lupta care s-a dat mai înainte?” am întrebat cu toată iritaţia pe care am îndrăznit să o exprim. “Nu i-aţi fi putut ajuta pe acei luptători care au fost luaţi captivi?”

“Da, am văzut totul şi i-am fi putut ajuta, dacă ar fi cerut ajutor. I-am fi putut ajuta, reţinându-i şi spunându-le să stea pe loc. Dar îi putem ajuta numai pe aceia care au încredere în noi. Numai cei care ne primesc pentru ceea ce suntem - prooroci - pot primi răsplata unui prooroc, sau beneficiile serviciului nostru. Cei care au fost prinşi, încă nu aveau mantaua pe care o ai tu, iar cei care nu au mantaua nu pot înţelege cine suntem noi. Noi cu toţii avem nevoie unii de alţii, chiar şi de aceştia care sunt răniţi, şi încă mulţi alţii, pe care încă nu îi cunoşti. ”

INIMA  DE VULTUR

În timp ce vorbeam cu vulturul, am început să gândesc ca el. După această scurtă discuţie, am început să văd în inima lui şi l-am putut cunoaşte exact aşa cum mă cunoştea el. Vulturul a observat asta.

“Ai primit ceva din darurile noastre, cu toate că încă nu sunt bine dezvoltate. Nu le-ai folosit prea mult. Dar eu sunt aici ca să trezesc aceste daruri în tine şi în mulţi alţii ca şi tine şi te voi învăţa cum să le foloseşti. Astfel comunicarea dintre noi va fi sigură. Trebuie să fie sigură, altfel vom suferi multe pierderi care nu sunt necesare, şi putem pierde multe ocazii bune de victorie. ”

“De unde veniţi acum?” l-am întrebat.

“Noi mâncăm şerpi. Vrăjmaşul ne serveşte ca pâine. Hrana noastră vine prin înfăptuirea voinţei Tatălui, care este distrugerea lucrărilor Diavolului. Fiecare şarpe pe care îl mâncăm ne ajută la dezvoltarea viziunii noastre. Fiecare întăritură a vrăjmaşului pe care o surpăm, ne ajută să zburăm mai sus, şi să stăm sus mai mult timp. Acum ne-am întors de la un ospăţ la care am nimicit şerpii Ruşinii, care i-au legat pe mulţi dintre fraţii şi surorile voastre. Şi ei vin după noi cu vulturii pe care i-am lăsat în urmă să-i ajute ca să-şi găsească calea, şi să-i păzească de contraatacul vrăjmaşului. ”

Vulturii aceştia erau aşa de siguri pe sine şi totuşi nu erau încrezuţi de loc. Ştiau cine sunt şi la ce au fost chemaţi. De asemenea ne cunoşteau şi pe noi şi cunoşteau viitorul. Încrederea lor mă întărea şi pe mine, şi pe cei răniţi, care încă zăceau pe jos în jurul nostru. Cei care erau prea slabi ca să vorbească, ascultau conversaţia mea cu vulturul. Se uitau la el, cum se uită un copil care s-a pierdut de părinţi, şi acum i-a găsit.

VÂNTUL   DUHULUI

Când vulturul s-a uitat la cei răniţi, s-a schimbat şi înfăţişarea lui. Privirea lui fermă şi hotărâtă pe care o avusese înainte, s-a schimbat în milă, când s-a uitat la ei, şi părea ca un bunic blând şi plin de compasiune. Şi-a desfăcut aripile, şi a început să dea din ele uşor, provocând o briză răcoritoare pentru cei răniţi, cum nu am mai experimentat niciodată. La fiecare suflare primeam putere şi claritate în mintea mea. Deodată, cei răniţi s-au ridicat în picioare, şi au început să se închine lui Dumnezeu cu o sinceritate, care mi-a umplut ochii de lacrimi.

Din nou am simţit o ruşine adâncă pentru că mi-am bătut joc de cei care au rămas la acest nivel. Păreau aşa de slabi şi de neputincioşi faţă de noi, cei care am urcat muntele, însă ei au suferit mult mai mult ca noi, şi totuşi au rămas credincioşi. Dumnezeu i-a păzit, iar ei l-au iubit cu o dragoste mare.

M-am uitat sus pe munte. Toţi vulturii dădeau uşor din aripi. Toţi cei de pe munte au fost reîmprospătaţi de briza pe care o răscoleau, şi au început cu toţii să-l laude pe Domnul. La început era puţină dizarmonie între închinarea care venea de pe diferitele nivele, dar după un timp toţi, de pe toate nivelele cântau într-o armonie perfectă.

Niciodată nu am auzit aşa ceva, cât eram pe Pământ, şi aş fi dorit să nu se termine niciodată. Deodată am recunoscut că era aceeaşi închinare pe care am auzit-o în Grădină, dar de data aceasta suna şi mai bogat şi mai plin. Ştiam că asta este din cauză că ne aflam în prezenţa vrăjmaşilor noştri, în mijlocul unei atmosfere aşa de întunecoase şi de aceea se părea mult mai frumos.

Nu ştiu cât a ţinut această închinare, dar până la urmă vulturii au încetat să mai dea din aripi, şi închinarea s-a oprit.

“De ce v-aţi oprit?” am întrebat pe vulturul cu care stătusem de vorbă.

“Pentru că acum sunt bine” şi a arătat înspre cei răniţi, care stăteau cu toţii în picioare, şi se părea că sunt într-o condiţie perfectă. “Închinarea adevărată, poate vindeca orice fel de rană ” a adăugat el .

“Te rog, mai fă-o o dată!”  l-am implorat eu.

“Vom mai face asta de multe ori, dar nu noi decidem când. Briza pe care ai simţit-o, a fost Duhul Sfânt. El ne dă direcţii nouă, nu noi Lui. El i-a vindecat pe cei răniţi,  şi a început să aducă unitatea de care va fi nevoie în lupta care ne stă în faţă. Închinarea adevărată toarnă untdelemnul preţios peste Cap, care este Isus, care apoi curge jos peste întregul trup, făcându-ne una cu El, şi unii cu alţii. Nimeni, dintre cei care se unesc cu El nu va mai rămânea rănit, sau necurat. Sângele Lui este viaţă curată, şi curge peste noi, atunci când suntem uniţi cu El. Suntem uniţi cu El, şi cu întregul trup, aşa că sângele curge peste tot. Nu aşa se vindecă o rană? Se închide, pentru ca sângele să poată curge la membrul rănit ca să-l regenereze. Când un mădular din trupul Lui este rănit, trebuie să ne unim cu acel membru, până când se reface total. Noi suntem una cu toţii. ”

În  euforia, încă prezentă de la închinare, această învăţătură scurtă mi s-a părut esoterică, totuşi ştiam că este ceva de bază. Când Duhul Sfânt era în mişcare, fiecare cuvânt mi se părea glorios, indiferent cât de elementar era. Eram aşa de plin de dragoste, încât aş fi vrut să îmbrăţişez pe toată lumea, chiar şi pe acei vulturi bătrâni şi fermi.

După aceea, dintr-o dată mi-am amintit de luptătorii care au fost luaţi prizonieri. Vulturul a simţit acest lucru, dar nu a spus nimic, se uita doar la  mine cu atenţie. În sfârşit l-am întrebat: ”Putem să-i recuperăm pe cei pe care i-am pierdut?”

INIMA   REGELUI

“ Da, ai tot dreptul să simţi ceea ce simţi, “ mi-a spus până la urmă vulturul, “nu suntem compleţi şi închinarea noastră nu este completă, până când nu va fi restaurat întreg trupul. Chiar şi în închinarea cea mai glorioasă, şi în prezenţa Însăşi a Regelui, tot vom simţi acest gol, până când toţi vor fi una. Cred asta, fiindcă şi Regele simte aşa. Ne doare pe toţi pentru fraţii noştri, care sunt legaţi, dar ne doare şi mai mult pentru inima Regelui. Chiar dacă îi ai pe toţi copiii tăi alături de tine, şi lipseşte numai unul, te doare de acel unul, care este bolnav, sau rănit. La fel iubeşte şi El pe toţi copiii Săi, dar acum atenţia Lui se îndreaptă mai mult spre cei răniţi, şi apăsaţi.  Pentru El, nu putem să stăm liniştiţi, până când nu vor fi recuperaţi  toţi. Atâta timp cât ei sunt răniţi, şi El este rănit. ”

CREDINŢA  CARE  MIŞCĂ  MUNŢII

Stând lângă vultur, mă gândeam la cuvintele lui. Până la urmă l-am întrebat: “Ştiu, că  acum Înţelepciunea îmi vorbeşte prin tine, fiindcă îi aud vocea, când îmi vorbeşti. Înainte de ultima bătălie am fost aşa de sigur de mine, încât eram cât pe aici să fiu şi eu dus de aceeaşi presupunere ca şi ei, şi aş fi putut fi foarte uşor capturat şi eu, dacă Înţelepciune nu m-ar fi oprit. În lupta mea, eram motivat mai mult de ura faţă de vrăjmaş, decât de dorinţa de a-mi elibera fraţii. De când am venit prima dată la acest munte şi în lupta cea mare, mi-am dat seama, că majoritatea lucrurilor bune, pe care le-am făcut, le-am făcut din motive greşite, şi multe dintre greşelile pe care le-am comis, le-am făcut din motive bune. Cu cât învăţ mai mult, cu atât mai nesigur mă simt faţă de mine însumi. ”

“Cred că ai fost mult timp împreună cu Înţelepciune. ”  Mi-a răspuns vulturul.

“A fost cu mine de mult timp, dar eu nu l-am recunoscut şi mă tem că mult timp cât era cu mine, eu m-am împotrivit lui. Nu ştiu de ce, dar şi acum îmi dau seama că ceva îmi mai lipseşte, înainte de a mă putea duce la luptă din nou, însă nu ştiu ce. ”

Ochii marelui vultur, au devenit şi mai pătrunzători în timp ce mi-a răspuns.  “Poţi cunoaşte vocea Înţelepciunii şi când îţi vorbeşte în inimă. Înveţi bine, pentru că ai mantaua. Ceea ce simţi acum este credinţa adevărată “.

“Credinţă?” am spus şocat, “Eu vorbesc despre îndoială serioasă!”

“Este înţelept să te îndoieşti de tine însuţi. Dar credinţa adevărată se încrede în Dumnezeu şi nu în ea însăşi. Eşti aproape de credinţa care poate mişca acest munte şi trebuie să-l mutăm. Este timpul să-l  ducem în nişte locuri, unde nu a mai fost. Dar ai dreptate, încă îţi mai lipseşte ceva foarte important. Mai ai nevoie de o revelaţie. Cu toate că ai urcat până în vârful muntelui şi ai primit pe drum din fiecare adevăr şi cu toate că ai stat în grădina Domnului şi ai gustat dragostea Lui necondiţionată, ai văzut pe Fiul Său de mai multe ori, totuşi cunoştinţa în ceea ce priveşte sfatul Domnului, este parţială şi superficială. ” 

“Am ştiut că acest lucru este atât de adevărat, încât aproape că mă simţeam mângâiat să-l aud. De atâtea ori am judecat lucrurile şi oamenii în mod greşit. Înţelepciune mi-a salvat viaţa de multe ori, dar vocea Lui încă şi acum este aşa de blândă, iar gălăgia gândurilor şi sentimentelor mele proprii încă şi acum sunt aşa de puternice. Prin tine îl aud pe Înţelepciune vorbind mai puternic, decât prin inima mea, de aceea ştiu, că trebuie să stau foarte aproape de tine tot timpul. ”

“Noi de aceea suntem aici, pentru că aveţi nevoie de noi, dar şi noi avem nevoie de voi. Tu ai daruri pe care eu nu le am, iar eu am daruri pe care tu nu le ai. Tu ai experimentat unele lucruri pe care eu nu le-am experimentat, şi invers. Vulturii stau la dispoziţia voastră până la sfârşit şi voi la fel veţi sta la dispoziţia noastră până la sfârşit. Pentru un timp voi sta alături de tine, iar după aceea vei primi alţi vulturi în locul meu. Fiecare vultur este diferit. Noi nu am primit secretele Domnului individual, ci toţi împreună. ”

UŞILE   ADEVĂRULUI

Atunci vulturul s-a ridicat de pe stânca pe care stătea şi s-a înălţat până la marginea nivelului pe care eram. “Vino, ” a spus. Cum m-am apropiat de el, am văzut nişte scări, care duceau jos, la baza muntelui şi o uşiţă mică.

“De ce nu am văzut asta înainte?” am întrebat.

“Când ai venit prima dată pe munte, nu ai stat la acest nivel destul timp, ca să poţi privi în jur. Mi-a răspuns el.

“Tu  de unde ştii asta?  Ai fost şi tu aici, când am venit pentru prima dată pe munte?”

“Aş fi ştiut şi dacă nu aş fi fost aici, pentru că toţi cei care nu observă această uşiţă nu o observă din acelaşi motiv, dar de fapt am fost aici. Eu am fost unul dintre soldaţii pe lângă care ai trecut aşa de repede, când ai urcat pe munte. ”

Atunci l-am recunoscut pe vultur, ca pe unul dintre oamenii pe care l-am întâlnit foarte curând după convertirea mea şi cu care de fapt am şi avut câteva conversaţii. A continuat, “Am dorit foarte mult să te urmez atunci. Eram pe acest nivel deja de un timp aşa de lung, încât aveam  foarte mare nevoie de o schimbare. Dar pur şi simplu nu puteam să las acele suflete, pe care voiam să le conduc la Domnul, pe acest nivel. Şi până la urmă, când m-am hotărât ca să fac voia Domnului, indiferent că merg mai departe, sau rămân aici, a apărut Înţelepciune înaintea mea şi mi-a arătat această uşă şi mi-a spus că este o scurtătură spre vârful muntelui. Aşa am ajuns sus înaintea ta şi acolo am fost transformat într-un vultur. ”

Atunci mi-am amintit, că am mai văzut asemenea uşiţe pe unele dintre nivele. Chiar m-am uitat printr-una din ele şi am fost foarte uimit de ceea ce am văzut. Nu m-am aventurat prea departe, fiindcă eram aşa de concentrat la bătălie şi să ajung la vârf cât mai repede. “Aş fi putut intra pe una dintre uşiţele acelea şi să ajung direct sus?” Am întrebat.

“Nu este chiar aşa de simplu, “ a remarcat vulturul, părând puţin iritat. “În fiecare uşă sunt cărări, dintre care una duce la vârf. ” Aşteptând următoarea mea întrebare, a continuat: ” Celelalte duc la alte nivele ale muntelui. Tatăl a proiectat toate cărările în aşa fel, încât toată lumea să o aleagă pe cea care este conform nivelului său de maturitate. ”

“Incredibil! Cum a făcut asta?” m-am gândit în mintea mea, dar vulturul mi-a auzit gândul.

“Foarte simplu, ” a continuat vulturul, ca şi când mi-aş fi rostit gândurile cu voce tare. ”Maturitatea spirituală este întotdeauna determinată de voinţa noastră de a sacrifica dorinţele noastre proprii, pentru binele Împărăţiei şi folosul altora. Uşa care cere cel mai mare sacrificiu, ca să putem intra pe ea, ea ne va duce întotdeauna pe nivelul cel mai înalt. ”

Încercam să ţin minte tot ceea ce îmi spunea vulturul. Ştiam că trebuie să intru pe uşa care era înaintea mea şi că ar fi înţelept din partea mea să învăţ tot ceea ce se poate de la cineva, care mă depăşise deja şi este evident că a ales uşa corectă prin care se poate ajunge la vârf.

“Eu nu am urcat direct pe vârf şi încă nu am întâlnit pe nimeni, care să fi făcut aşa. Dar am ajuns acolo mult mai repede decât alţii, fiindcă am învăţat mult despre jertfirea de sine, în timpul în care mă luptam aici pe nivelul Mântuire. Ţi-am arătat uşa, pentru că porţi mantaua şi ai fi găsit-o oricum, dar timpul este scurt şi de aceea sunt aici ca să te ajut să te maturizezi mai rapid.

La fiecare nivel sunt uşiţe şi fiecare conduce spre comori, care întrec priceperea ta. Aceste comori nu pot fi obţinute din punct de vedere fizic, însă fiecare comoară pe care o ai în mână, o vei putea purta în inimă. Inima ta trebuie să fie depozitul de comori cereşti. Când vei ajunge din nou sus, inima ta va conţine comori mult mai preţioase decât toate comorile pământeşti. Acestea niciodată nu vor fi luate de la tine, sunt ale tale pe vecie. Du-te repede, pentru că se adună din nou norii de furtună şi suntem pe pragul unei alte lupte. ”

“ Vii şi tu cu mine?” L-am rugat.

“Nu, locul meu este aici. Trebuie să-i ajut pe aceştia, care sunt răniţi. Dar ne vom întâlni din nou aici. Te vei întâlni cu mulţi dintre fraţii şi surorile mele, înainte de a te întoarce aici şi ei te vor putea ajuta mai mult decât mine, oriunde îi vei întâlni.”

COMORILE   CEREŞTI

L-am îndrăgit pe acest vultur aşa de mult, încât îmi era greu să mă despart de el. M-am bucurat că îl voi întâlni din nou. Acum uşa mă atrăgea ca şi un magnet. Am deschis-o şi am intrat.

Slava, care m-a întâmpinat era aşa de puternică, încât imediat am căzut pe genunchi. Aurul, argintul şi pietrele preţioase, erau mult mai frumoase decât aş putea să le descriu. Rivalizau chiar cu slava Pomului Vieţii. Camera era aşa de mare, încât părea fără sfârşit. Podeaua era din argint, stâlpii din aur, iar tavanul era dintr-o singură bucată mare de diamant pur, care reflecta toate culorile pe care le-am văzut vreodată şi multe pe care niciodată nu le-am mai văzut. Îngeri fără număr erau peste tot, îmbrăcaţi în haine şi uniforme diferite, care nu erau de origine pământească. Cum am început să mă plimb prin cameră, îngerii se aplecau, salutându-mă. Unul dintre ei a păşit în faţă şi m-a salutat pe nume. Mi-a explicat că pot merge oriunde şi pot să mă uit la orice vreau în cameră. Nimic nu era reţinut de la cei ce au intrat odată pe acea uşă.

Eram aşa de copleşit de frumuseţe, încât o vreme nici nu am putut să vorbesc. Până la urmă am remarcat că aici era mult mai frumos decât în Grădină. Îngerul mi-a răspuns surprins: ”Aceasta este Grădina!  Aceasta este una dintre camerele Tatălui tău, iar noi suntem slujitorii tăi. ”

Cum mă plimbam mai departe, o companie de îngeri m-a urmat. M-am întors şi l-am întrebat pe lider, de ce mă urmează. “Fiindcă ai mantaua, “ a răspuns el. “Noi ţi-am fost daţi să te slujim aici şi în bătălia care vine. ”

N-am ştiut ce să fac cu îngerii şi am continuat să mă plimb mai departe. Am fost atras de o piatră mare albastră, care se părea că are soarele şi norii înăuntrul ei. Când am atins-o, m-au inundat aceleaşi sentimente ca şi atunci când am mâncat din Pomul Vieţii. Am simţit energie, o claritate mentală supranaturală şi o dragoste faţă de toată lumea şi de toate lucrurile. Am început să privesc slava Domnului. Cu cât mai mult atingeam piatra, cu atât mai mult creştea slava. Nu mai voiam să-mi iau mâna de pe piatră, dar slava a devenit aşa de intensă, încât a trebuit să mă retrag.

            Atunci privirea mi-a căzut pe o piatră frumoasă verde. “Oare asta ce are în ea?” Am întrebat pe îngerul, care stătea lângă mine.

“ Toate acestea sunt comorile Mântuirii. Acum te-ai atins de lumea cerească iar aceasta este restaurarea vieţii ” a continuat.

Cum m-am atins de piatra verde, am început să văd Pământul în culori bogate, minunate. Culorile creşteau în bogăţie cum ţineam mâna pe piatră şi la fel creştea şi dragostea mea faţă de toţi cei pe care îi vedeam. Pe urmă am văzut o  asemenea armonie între toate lucrurile care erau în viaţă, cum nu mai văzusem niciodată. Atunci am început să văd slava Domnului în toată creaţia. Totul a început să se intensifice din nou, până când nu am mai putut să stau pe aproape.

            Mi-am dat seama că nici nu ştiu de cât timp stau acolo. Nu am ştiut că priceperea mea despre Dumnezeu şi universul său, a crescut substanţial, numai prin atingerea celor două pietre, şi mai erau multe altele de atins. Erau aşa de multe în acea cameră, încât nu le puteai parcurge într-o viaţă întreagă. “Câte camere mai sunt aici?” Am întrebat îngerul.

“Sunt camere ca şi aceasta la fiecare nivel de pe munte. ”

“Cum ar putea cineva experimenta numai ce este într-o singură cameră, dar în toate celelalte?” am întrebat eu.

“O veşnicie întreagă vei face asta. Aceste comori, care sunt cuprinse în adevărurile cele mai fundamentale ale Domnului Isus, sunt destule pentru mult mai multe vieţi decât poţi tu să măsori. Nimeni nu poate cunoaşte tot ce este de ştiut despre ele în timpul unei vieţi, dar trebuie să iei ceea ce ai nevoie şi să continui să mergi mai departe spre destinul tău. ”

Am început să mă gândesc din nou la lupta precedentă şi la luptătorii care au fost capturaţi. Nu era un gând plăcut într-un loc aşa de glorios, dar am ştiut că am toată veşnicia la dispoziţie ca să mă întorc în această cameră din nou. Aveam un timp scurt la dispoziţie să găsesc drumul spre vârful muntelui şi apoi din nou la luptă. M-am întors la înger şi i-am spus: ”Trebuie să mă ajuţi să găsesc uşa care duce la vârf. ” Îngerul s-a uitat la mine ciudat : ”Este adevărat că noi suntem slujitorii tăi, dar tu eşti acela care trebuie să ne conduci. Acest munte este un mister pentru noi. Cu toţii ne-am dori să putem privi în acest mare mister, dar chiar şi  după ce ieşim din această cameră, pe care am ajuns să o cunoaştem puţin, vom avea încă multe de învăţat, chiar mai mult decât tine”.

“Ştiţi unde sunt toate uşile? am întrebat.

“Da, dar nu ştim unde duc ele. Sunt unele care par foarte atrăgătoare, altele sunt simple, iar altele respingătoare şi una chiar groaznică. ”

“În locul acesta sunt uşi respingătoare? am întrebat neîncrezător. “Şi chiar una groaznică? Cum se poate aşa ceva?”

“Nu ştiu, dar pot să ţi-o arăt. ” a răspuns el.

            “Te rog, arată-mi. ”

Am umblat un timp destul de lung, în timp ce treceam pe lângă comori nespus de glorioase şi îmi era greu să trec pe lângă ele, fără să le exploreze mai mult. Mai erau multe uşi care aveau diferite adevăruri Biblice scrise pe ele. Când îngerul le-a numit atrăgătoare, am crezut că a subestimat înfăţişarea lor. Mi-am dorit mult să intru pe fiecare, dar curiozitatea mea în legătură cu uşa “Groaznică“, m-a ţinut în mişcare.

Şi atunci am văzut-o. Cuvântul: “Groaznică“, de asemenea era subestimat. M-a cuprins o frică, de am crezut că mă sufoc.

HAR   ŞI   ADEVĂR

M-am întors de la acea uşă şi m-am retras repede. Prin apropiere era o piatră frumoasă roşie şi mi-am dorit mult să o ating. Imediat m-am aflat în Grădina Ghetsimani şi îl priveam pe Domnul cum se ruga. Agonia pe care am văzut-o, era şi mai groaznică decât uşa pe care o văzusem înainte. Şocat mi-am retras mâna de pe piatră şi am căzut obosit la pământ. Am dorit aşa de mult să mă întorc la piatra albastră şi cea verde, dar a trebuit să-mi recapăt energia şi direcţia. Îngerii dintr-odată au venit în  jurul meu şi mi-au slujit. Curând m-am simţit destul de tare ca să mă  ridic şi să mă pornesc spre celelalte pietre, însă imaginea Domnului care se ruga, se întorcea mereu la mine şi m-a făcut să mă opresc.

“Ce s-a întâmplat acolo?” am întrebat.

“Când te atingi de pietre, putem şi noi să vedem ceva din ceea ce vezi tu şi să simţim puţin din ceea ce simţi tu. Ştim că toate pietrele acestea sunt nişte comori mari şi toate revelaţiile pe care le conţin sunt foarte preţioase... Înainte am privit puţin  agonia Domnului dinaintea răstignirii şi am simţit ceva din ceea ce a simţit El în noaptea aceea. Este greu pentru noi să înţelegem cum se poate ca Dumnezeul nostru să sufere în felul acela. Asta ne face să apreciem şi mai mult ce onoare mare este ca să le slujim acelor oameni, pentru care El a plătit un preţ aşa de groaznic. ”

Cuvintele îngerului erau ca şi un trăsnet pentru sufletul meu. M-am luptat în lupta cea mare, am urcat pe vârful muntelui, am devenit aşa de familiar cu lumea spirituală, încât aproape că nici nu am mai observat îngerii, am putut să stau de vorbă aproape în termeni egali cu vulturii şi totuşi nu am putut nici măcar un singur moment să fiu părtaş în suferinţele Domnului, fără să-mi doresc imediat să mă îndrept spre experienţe mai plăcute. “Nici n-ar trebui să fiu aici, ” aproape că am strigat, “aş merita mai mult ca oricine altul ca să fiu între prizonierii celui rău. ”

            “Domnule,” mi-a spus îngerul, “Noi ştim că nimeni care este aici nu merită acest lucru. Eşti aici, fiindcă ai fost ales dinainte de întemeierea lumii, pentru un scop anume. Noi nu ştim care este scopul tău specific, dar ştim că este măreţ, pentru toţi cei ce sunt pe acest munte. ”

“Mulţumesc. Îmi eşti de mare ajutor. Sentimentele mele sunt aşa de intense în acest loc, încât întrec priceperea mea. Ai dreptate. Nimeni nu merită să fie aici. Cu adevărat, cu cât urcăm mai sus pe munte, cu atât mai nevrednici suntem şi cu atât mai mult avem nevoie de har ca să putem rămânea acolo. Cum am putut să ajung sus prima dată?”

“Prin har, ” a răspuns îngerul.

“Dacă vrei să mă ajuţi, ” i-am spus, “atunci te rog să continui să-mi aminteşti acest cuvânt, ori de câte ori vezi că sunt confuz, sau disperat. Vreau să înţeleg acest cuvânt mai bine decât oricare altul. Dar acum trebuie să mă întorc la piatra cea roşie Pentru că ştiu că asta este cea mai mare comoară din această cameră şi nu pot pleca până când nu o iau cu mine, în inima mea.

ADEVĂRUL  HARULUI

Timpul pe care l-am petrecut la piatra cea roşie, a fost cel mai dureros timp pe care l-am experimentat. De multe ori nu am mai putut rezista şi a trebuit să mă retrag. Câteodată a trebuit să mă întorc la piatra albastră sau la cea verde, ca să-mi reîmprospătez sufletul, înainte de a mă întoarce din nou. De fiecare dată îmi era tot mai greu ca să mă întorc la piatra roşie, dar dragostea şi aprecierea mea faţă de Domnul creştea tot mai mult prin această experienţă.

Când în final, prezenţa Tatălui s-a îndepărtat de la Isus la cruce, nu am mai putut rezista şi a trebuit să renunţ. Am observat că îngerii, care au experimentat ceva din ceea ce am experimentat şi eu, m-au înţeles. Puterea de voinţă de a mai atinge piatra s-a îndepărtat de la mine. Nici nu am mai avut chef să mă întorc la piatra albastră, zăceam fără putere la pământ, şi plângeam pentru ceea ce Domnul a trebuit să îndure. Dar mai plângeam şi pentru că ştiam că l-am părăsit, exact ca şi ucenicii lui. L-am părăsit, atunci când ar fi avut cea mai mare nevoie de mine,  tocmai ca şi ei.

După ce mi s-a părut că au trecut câteva zile, mi-am deschis ochii. Un alt vultur stătea lângă mine. În faţa lui erau trei pietre, una albastră, una verde şi una roşie. “Mănâncă-le!” mi-a spus. Când le-am mâncat, toată fiinţa mea s-a reînnoit şi o bucurie adâncă mi-a pătruns în suflet. Eram complet treaz.

Când m-am ridicat, am observat că aceleaşi pietre erau săpate în mânerul săbiei şi pe umerii mei. “Acestea sunt acum ale tale pe veci.” mi-a spus vulturul. “Nimeni nu le poate lua de la tine, şi nici nu le poţi pierde vreodată. ”

“Dar pe ultimul nu l-am terminat” am protestat eu.

“Numai Cristos poate termina acel test. Tu te-ai descurcat destul de bine şi acum poţi merge mai departe. ”

“Unde?” am întrebat.

“Tu hotărăşti asta, dar fiindcă timpul este scurt, te-aş sfătui să încerci să ajungi sus cât mai repede.” Şi vulturul s-a îndepărtat în grabă.

Atunci mi-am amintit de uşi. M-am îndreptat spre cele care erau atrăgătoare. Când am ajuns la prima, nu mi s-a mai părut atrăgătoare. Când m-am dus la o alta, a fost la fel.“ Se pare că ceva s-a schimbat “ am remarcat cu voce tare.

“Tu te-ai schimbat. “Mi-au răspuns toţi îngerii  în cor. M-am întors să-i văd şi am fost surprins de faptul cât de mult s-au schimbat. Nu mai aveau o aparenţă naivă, ci mai degrabă una regală şi înţeleaptă. Ştiam că în acelaşi timp ei reflectă tot ceea ce s-a petrecut în mine, dar de data aceasta mă simţeam deja inconfortabil numai când mă  gândeam la mine însumi.

“Vreau să-ţi cer un sfat, ” m-am adresat liderului.

“Ascultă de inima ta, pentru că acum, acolo sunt mari adevăruri.” a spus el.

“Niciodată nu am putut să mă încred în inima mea. ” am răspuns. “Ea este supusă la atâtea conflicte. Sunt prea tare supus decepţiilor şi ambiţiei egoiste, îmi este greu să-l aud pe Domnul. ”

“Domnule, acum că ai piatra roşie în inimă, lucrurile nu vor mai fi aşa cum au fost până acum. ” mi-a spus liderul cu o încredere neobişnuită.

            M-am rezemat de perete, gândindu-mă că vulturul lipseşte chiar acum, când aş fi avut cea mai mare nevoie de el. El a mai fost aici şi ar şti care uşă ar fi bine să o aleg. Dar ştiam că nu se va întoarce şi că trebuie să aleg singur. Cum mă gândeam aşa, uşa Groaznică era singura la care m-am putut gândi. Din curiozitate m-am decis să mă întorc, să o văd din nou.  Prima oară m-am îndepărtat de ea aşa de repede, încât nici nu am putut să observ ce fel de adevăr reprezintă. Cum m-am apropiat de ea, din nou am simţit frica răscolindu-mă înăuntrul meu, dar de data aceasta nu aşa de intens, ca prima oară. Spre deosebire de celelalte uşi, în jurul acesteia era întuneric şi a trebuit să mă apropii mult de ea ca să pot citi adevărul care era scris deasupra. Puţin surprins am citit: “TRONUL DE JUDECATĂ AL LUI  CRISTOS”.

“De ce este acest adevăr aşa de înfricoşător?” am întrebat cu voce tare, ştiind că îngerii oricum nu îmi vor răspunde. Cum am continuat să o privesc, am ştiut că trebuie să trec prin ea.

            “Ea este înfricoşătoare din mai multe motive.” am auzit din nou vocea  familiară a vulturului.

            “Sunt foarte bucuros, că te-ai întors,“ am spus eu. “Am făcut o alegere săracă?”

            “Nu. Ai ales bine. Această uşă te va duce pe vârful muntelui mult mai repede decât oricare alta. Este înfricoşătoare, fiindcă cea mai mare frică a creaţiei îşi are sursa în acea uşă. Cea mai mare înţelepciune pe care o poate vedea omul în lumea aceasta şi în lumea viitoare, se găseşte de asemenea după acea uşă. Şi totuşi, sunt foarte puţini cei care trec prin ea. ”

            “ De ce este uşa aceasta aşa de întunecoasă?”

            “Lumina acestor uşi, reflectă atenţia pe care o dau bisericile, acestor adevăruri. Adevărul care este după această uşă, este cel mai neglijat în aceste zile, dar este una dintre cele mai importante. Vei înţelege asta, când vei intra. Cea mai mare autoritate, care o poate primi un om, se dă numai acelora, care intră pe această uşă. Când îl vei vedea pe Cristos, stând pe tronul Său, şi tu vei fi pregătit să stai împreună cu El . ”

             “Înseamnă, că această uşă nu ar fi aşa de întunecoasă şi ameninţătoare, dacă am fi acordat mai multă atenţie acestui adevăr.” am spus eu.

            “Aşa este. Dacă omul ar cunoaşte slava, care se descoperă după acea uşă, ar fi una dintre cele mai strălucitoare.  Însă totuşi este o uşă greu de trecut. Am primit ordin să vin înapoi şi să te încurajez, pentru că în curând vei avea nevoie de încurajare. Vei vedea o slavă mai mare, dar în acelaşi timp şi o teroare mai mare, decât ai văzut vreodată. Dar vreau să ştii, că fiindcă ai ales drumul mai greu la început, îţi va fi mult mai uşor mai târziu. Pentru că eşti gata să înfrunţi acest mare adevăr acum, nu vei avea nimic de pierdut mai târziu. Multora le place să cunoască blândeţea Lui, dar puţini sunt gata să cunoască exigenţa Lui. Dacă nu le primeşti pe ambele, întotdeauna vei fi în pericolul de a fi înşelat şi de a cădea din Harul Său. ”

            “Ştiu că niciodată nu aş fi venit aici, dacă nu aş fi petrecut timp la piatra roşie. Cum aş putea să aleg mereu calea cea mai uşoară, când asta este contrar cu caracterul Domnului?” am întrebat eu.

            “Dar de data aceasta ai ales repede. O altă luptă mare este gata să înceapă, şi de tine este nevoie în rândul din faţă. ”

            Cum m-am uitat la vultur şi la marea dedicare din ochii lui, încrederea mea a crescut. În sfârşit m-am întors spre uşă.

PARTEA   A   PATRA - SCAUNUL  ALB  DE  DOMNIE

            Am mai aruncat încă o ultimă privire la imensa cameră din interiorul muntelui. Comorile, care reprezentau adevărul Mântuirii, erau de o slavă puternică. Părea că extinderea lor nu are nici un sfârşit şi nu puteai cuprinde frumuseţea lor pe deplin. Nu puteam să-mi imaginez că celelalte camere, care conţineau alte adevăruri ale credinţei, ar putea fi mai glorioase. Asta m-a ajutat să înţeleg de ce cei mai mulţi creştini nu vroiau să plece mai departe de la acest nivel, minunându-se de aceste doctrine de bază ale credinţei. Ştiam că pot rămâne acolo o veşnicie, fără plictiseală.

            Vulturul, care stătea lângă mine, m-a încurajat: ”Trebuie să mergi mai departe.” Cum m-am uitat la el, şi-a încetinit glasul, dar a continuat: “Nu există o pace şi o siguranţă mai adâncă, decât să rămâi în Mântuirea Domnului. Ai fost adus aici, ca să cunoşti acest lucru, fiindcă vei avea nevoie de această credinţă mai târziu, acolo unde te vei duce, dar acum nu  mai poţi rămâne. ”

            Afirmaţia vulturului despre pace şi siguranţă, m-a făcut să-mi aduc aminte de luptătorii curajoşi, care se luptau pe acest întâi nivel al muntelui, Mântuire. Se luptau aşa de bine şi au scăpat pe aşa de mulţi, dar au fost şi ei răniţi adânc. Nu se părea că ar fi primit pace şi siguranţă aici. Atunci vulturul mi-a întrerupt gândurile din nou, ca şi când le-ar fi ascultat.

            “Dumnezeu are o altă definiţie pentru pace şi siguranţă. Să fii rănit în luptă, este o mare cinste. Prin rănile Domnului suntem vindecaţi şi prin rănile noastre şi noi primim autoritatea pentru vindecare. În aceleaşi domenii în care vrăjmaşul ne răneşte pe noi, după ce ne vindecăm, vom primi puterea ca să vindecăm pe alţii. Vindecarea a fost unul dintre domeniile de bază ale slujirii Domnului şi este şi a noastră. Acesta este unul dintre motivele pentru care Domnul permite să se întâmple lucruri rele  cu copiii Săi, ca prin acestea ei să primească puterea compasiunii, prin care funcţionează vindecarea. De aceea vorbeşte apostolul Pavel despre bătăile pe care le-a suferit şi despre faptul că a fost lovit cu pietre, când s-a pus la îndoială autoritatea lui. Fiecare rană, fiecare lucru rău, care se întâmplă cu noi, poate fi transformat în autoritatea de a face bine. Fiecare bătaie, pe care a suferit-o marele apostol, a rezultat în mântuirea altora. Fiecare rană, pe care o primesc aceşti luptători, va rezulta în mântuirea, vindecarea, restaurarea altora.

            Cuvintele vulturului erau foarte încurajatoare. Stând aici, în slava comorilor Mântuirii, a făcut ca acest adevăr să fie şi mai strălucitor şi pătrunzător. Am vrut să-l strig de pe vârful munţilor, pentru ca toţi cei ce se mai luptau, să fie încurajaţi.

            Vulturul a continuat, ” Mai este şi un alt motiv, pentru care Domnul ne lasă să fim răniţi. Nu există curaj adevărat, acolo, unde nu este pericol adevărat. Domnul a zis că se va duce cu Iosua să lupte pentru ţara Făgăduinţei, dar l-a îmbărbătat mereu, să fie tare şi curajos. Asta, pentru că avea o luptă de luptat şi exista un pericol adevărat. Aşa îi încearcă Domnul pe cei care sunt vrednici de făgăduinţe. ”  

            M-am uitat la bătrânul vultur şi pentru prima oară i-am remarcat rănile şi penele rupte. Însă cicatricele nu erau urâte şi erau înconjurate de o substanţă aurie, care nu era din metal, ci mai degrabă din carne şi pene. Atunci am văzut, că acest  auriu dădea acea slavă, care se răsfrângea de pe el, făcând înfăţişarea lui aşa de măreaţă.

             “Cum de nu am văzut asta înainte?” Am întrebat

            “Până când nu priveşti şi nu apreciezi adâncimea slavei Mântuirii, nu poţi vedea slava, care vine în urma suferinţei pentru Evanghelie. Dar odată ce le-ai văzut, eşti gata pentru testul care va da drumul la cel mai mare grad de autoritate spirituală în viaţa ta. Aceste cicatrice sunt slava pe care o vom purta totdeauna. Acesta este motivul pentru care rănile suferite de Domnul sunt cu El în cer. Se mai văd şi acum rănile Lui şi rănile tuturor aleşilor Săi, pe care le-au primit pentru El.  Acestea sunt medaliile de onoare în cer. Toţi cei care le poartă îl iubesc pe Domnul şi iubesc adevărul Lui mai mult decât viaţa lor însăşi. Aceştia sunt cei care au urmat Mielul oriunde se ducea El şi au fost gata să sufere pentru adevăr, neprihănire şi mântuirea oamenilor. Adevăraţii lideri din poporul său, oameni care poartă o autoritate spirituală adevărată, prima dată trebuie să-şi dovedească devotamentul lor în felul acesta. ”

            M-am uitat la liderul companiei de îngeri care m-au urmat. Înainte nu am observat nici un sentiment adânc în îngeri, dar aceste cuvinte, fără îndoială l-au mişcat adânc, pe el şi pe toţi ceilalţi. Atunci liderul a luat cuvântul:

            “Am fost martorii multor minuni de la creaţie încoace. Dar suferinţa voluntară a oamenilor pentru Domnul şi pentru ceilalţi oameni, este cea mai mare minune dintre toate. Şi noi trebuie să luptăm câteodată şi să suferim, dar locuim într-un loc unde este atâta slavă şi lumină, încât ne este uşor să o facem. Dar atunci când femei şi bărbaţi locuiesc într-un loc aşa de plin de răutate şi de întuneric, cu aşa de puţină încurajare, fără a putea vedea slava, având doar o nădejde în ea şi totuşi aleg suferinţa pentru acea nădejde, pe care o au aşa de vag în inimă, asta face ca şi cei mai mari îngeri să-şi aplece genunchii şi să slujească cu bucurie acestor mari eroi ale mântuirii. La început nu am înţeles de ce a hotărât Tatăl ca oamenii să umble prin credinţă, fără să vadă realitatea şi slava locurilor cereşti şi să sufere atâta opoziţie. Dar acum înţelegem că prin aceste suferinţe, vrednicia lor de a primi o astfel de autoritate ca să devină membrii ai casei Sale, este cu adevărat dovedită. Această umblare prin credinţă este cea mai mare minune în cer.  Cei care trec acest test, sunt vrednici să stea împreună cu Mielul pe tronul Său, fiindcă El i-a făcut vrednici şi ei şi-au dovedit dragostea lor.”

            Apoi vulturul a continuat: ”Curajul este o demonstrare a credinţei. Domnul niciodată nu a promis că calea Lui va fi uşoară, dar ne-a asigurat că va merita să o străbatem. Curajul celor ce s-au luptat la nivelul Mântuire, i-a făcut pe îngeri să aprecieze ceea ce Dumnezeu a investit în omul decăzut. Ei şi-au acceptat rănile într-un măcel cumplit, în timp ce nu au văzut altceva, decât întuneric şi un adevăr, care părea să fie învins; exact ceea ce a văzut Isus pe cruce. Şi totuşi nu s-au dat bătuţi şi nu s-au retras. ”

            Am început să regret din nou, că nu am rămas la nivelul Mântuire, ca să mă lupt împreună cu acele suflete curajoase. Vulturul înţelegându-mi din nou gândurile m-a întrerupt.

            “Prin faptul că ai urcat pe munte şi tu ai demonstrat credinţă şi înţelepciune, care de asemenea dă drumul la autoritate peste viaţa ta. Credinţa ta a eliberat pe mulţi, ca să poată veni la munte pentru mântuire. Şi tu ai primit câteva răni, dar autoritatea ta în Împărăţie ai primit-o mai mult prin credinţă, decât prin suferinţe. Pentru că ai fost credincios în câteva lucruri, acum vei primi onoarea să te întorci şi să suferi, ca să poţi domni peste şi mai multe. Dar nu uita, că toate lucrează împreună pentru acelaşi scop, indiferent că zidim, sau suferim. Aceste camere se vor umple de mai multe suflete, spre bucuria cerului, dacă vei urca mai sus. Acum eşti chemat să urci şi să zideşti, iar mai târziu vei primi şi onoarea să suferi, dacă vei fi credincios în asta. ”

            M-am întors şi am privit la uşa întunecoasă şi ameninţătoare, pe care era scris: “SCAUNUL DE JUDECATĂ AL LUI CRISTOS”. Tot aşa, cum privind la comorile Mântuirii mă umpleam de o senzaţie de pace şi de căldură, când mă uitam la această uşă, mă cuprindea frica şi nesiguranţa, şi nimic din mine nu voia să intre pe ea. Din nou vulturul mi-a răspuns la gânduri.

            “ Înainte de a intra pe oricare altă uşă, care ascunde un mare adevăr, vei avea aceleaşi sentimente. Le-ai simţit chiar şi atunci, când ai intrat pe această uşă a comorilor Mântuirii. Aceste temeri, sunt rezultatul căderii. Sunt roadele Pomului Cunoştinţei Binelui şi al Răului. Cunoştinţa acelui pom ne-a făcut să devenim nesiguri şi egoişti. Cunoştinţa binelui şi al răului, face ca adevărul real al lui Dumnezeu să pară de temut, pe când fiecare adevăr al Lui, duce la o pace şi la o siguranţă tot mai adâncă. Chiar şi judecăţile lui Dumnezeu trebuie dorite, fiindcă toate căile Lui sunt desăvârşite. ”

            Până acum am învăţat deja destul, ca să-mi dau seama, că ceea ce se pare drept, este de obicei calea cea mai săracă în roade şi foarte des chiar calea spre eşec. În timpul călătoriei mele, cărările cu cel mai mare risc, păreau să fie cărările care duceau la cea mai mare răsplată. Totuşi se părea, că de fiecare dată riscul era tot mai mare. De aceea, alegerea de a merge tot mai sus, era tot mai grea de fiecare dată. Am început să-i simpatizez pe cei care se opreau la un punct anume şi refuzau să meargă mai departe, cu toate că ştiam că asta este o greşeală. Singura siguranţă adevărată se părea  că se poate găsi numai prin avansarea continuă în acele domenii, care cereau tot mai multă credinţă, ceea ce însemna  în acelaşi timp şi o dependenţă tot mai mare de Domnul.

            “Da, ai nevoie de mai multă credinţă ca să poţi umbla în domeniile spirituale mai înalte.”  a adăugat vulturul. “Domnul ne-a dat harta Împărăţiei când ne-a spus: ” Cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va găsi.” Numai aceste cuvinte te pot ţine pe cărarea care duce la vârful muntelui şi numai acestea te vor duce la victorie în marea luptă, care ne stă în faţă. Ele de asemenea te vor ajuta să stai în faţa Scaunului de Judecată al lui Cristos.

            Ştiam că este timpul să mă duc. M-am hotărât să-mi amintesc totdeauna de slava care era în această încăpere, ce conţinea comorile Mântuirii, dar am ştiut că trebuie să merg mai departe. M-am întors şi cu tot curajul pe care l-am putut aduna am deschis uşa “Tronului de judecată al lui Cristos” şi am păşit înăuntru. Compania de îngeri, care mi-a fost pusă la dispoziţie, şi-au ocupat poziţiile în jurul uşii, dar nu au intrat.

            “Ce se întâmplă, voi nu veniţi? le-am ordonat.

            “De data aceasta trebuie să mergi singur. Noi te vom aştepta de partea cealaltă. ”

            Fără să răspund, am pornit în faţă, pentru a nu mă răzgândi. Am ştiut că nu este bine să-mi văd siguranţa în tovărăşia companiilor de îngeri. Cum am păşit prin întuneric, am auzit din nou ultimele cuvinte ale vulturului. “După această experienţă  nu te vei mai încrede în nimeni altul, nici chiar în tine însuţi, ci numai în Domnul. ”

            M-am aflat în cel mai înfricoşător întuneric pe care l-am experimentat vreodată. Fiecare pas înainte, devenea o luptă tot mai cumplită cu frica. Deodată am început să mă gândesc că am păşit chiar în iad. M-am decis să mă retrag, dar când m-am întors, nu am mai putut să văd nimic. Uşa s-a închis şi nici măcar nu puteam să văd unde era. Am început să am impresia că tot ceea ce mi-au spus îngerii şi vulturii a fost doar o capcană, ca să mă atragă în iad. Am fost înşelat!

            Am strigat la Domnul pentru iertare şi ajutor. Imediat am început să-L văd pe cruce, exact aşa ca atunci când mi-am pus mâna pe piatra roşie din încăperea în care fusesem înainte. Din nou am văzut întunericul din sufletul Său, cum stătea acolo singur purtând păcatele lumii întregi. În încăperea dinainte, această imagine părea ca un întuneric groaznic, dar aici părea lumină. M-am hotărât să merg mai departe îndreptându-mi gândurile spre El. Cum am făcut aşa, cu fiecare pas credinţa din inima mea creştea şi era mult mai uşor decât înainte.

            Dintr-o dată, nici nu mi-am mai dat seama că este întuneric şi nu îmi mai era rece. Atunci am început să văd o lumină slabă. Încet se făcea tot mai glorioasă, iar după aceea a devenit aşa de minunată, încât am crezut că am intrat direct în Rai. Slava creştea la fiecare pas. Mă gândeam cum se poate ca un loc aşa de minunat să aibă o intrare aşa de neagră şi de ameninţătoare, dar eu deja mă bucuram la fiecare pas.

            Atunci cărarea s-a deschis într-un sală aşa de mare, încât mi se părea că Pământul întreg nu o poate cuprinde. Frumuseţea ei nu se putea descrie prin nici o referinţă la arhitectura pământească. Această privelişte depăşea orice frumuseţe, nu se putea compara nici cu Grădina, nici cu camera unde am văzut comorile Mântuirii. La punctul acesta eram aşa de copleşit de bucurie şi de frumuseţe, precum eram de frică cu câteva minute în urmă. Atunci am înţeles, că de fiecare dată când am experimentat o durere mare, sau un întuneric în sufletul meu, aceasta era urmată de o şi mai mare descoperire de slavă şi de pace.

            La capătul îndepărtat era sursa de lumină, care se răsfrângea pe toate celelalte lucruri din sală. Ştiam că este însuşi Domnul şi cu toate că deja L-am văzut de mai multe ori, m-a cuprins teama, aşa cum mă apropiam de El. Însă frica aceasta era o frică sfântă, care intensifica mai mult bucuria şi pacea pe care o simţeam. Am ştiut că Scaunul de judecată al lui Cristos, era o sursă mai mare de siguranţă decât am experimentat eu vreodată, dar în acelaşi timp era şi sursa unei temeri  mai mari şi totodată mai pure. Nu puteam să-mi dau seama la ce distanţă era tronul. Era aşa de minunat să te plimbi pe acolo, încât nu mi-ar fi păsat chiar dacă durează o mie de ani ca să ajung  la tron. În termeni pământeşti, chiar a durat mult timp. Într-un sens mi s-a părut că au trecut zile, chiar şi ani, dar timpul nu părea să aibă nici o însemnătate acolo.

            Ochii mei erau aşa de concentraţi asupra Domnului, încât am mers mult timp fără să-mi dau seama că am trecut pe lângă o mulţime de oameni, care stăteau după ranguri pe partea stângă (erau tot aşa de mulţi şi pe partea dreaptă, însă nu i-am observat până ce n-am ajuns mai aproape de tron, pentru că erau aşa de departe). Când m-am uitat la ei, a trebuit să mă opresc. Păreau mult mai regali decât oricare alţii. Înfăţişarea lor era captivantă. Niciodată nu am văzut atâta pace şi încredere pe feţe omeneşti. Fiecare era aşa de frumoasă, încât nu se pot găsi comparaţii pământeşti pentru a le descrie. Când m-am uitat la cei care erau mai aproape de mine, şi-au aplecat capetele în semn de salut, ca şi cum m-ar fi recunoscut.

            “Cum se poate, ca voi să mă cunoaşteţi?” am întrebat surprins de propriul meu curaj de-a le pune o întrebare.

            “Tu eşti unul dintre sfinţii, care se luptă în bătălia finală.” A răspuns un bărbat care era aproape. “ Toată lumea de aici te cunoaşte şi pe tine şi pe toţi cei care se luptă acum pe Pământ. Noi suntem sfinţii, care l-am slujit pe Domnul în generaţia dinaintea voastră. Noi suntem marele nor de martori, care am primit dreptul să privim lupta cea din urmă. Noi vă cunoaştem pe toţi şi vedem tot ceea ce faceţi. ”

            Spre surprinderea mea, am recunoscut pe cineva, pe care îl cunoşteam pe Pământ. Era un om credincios, dar nu credeam să fi făcut ceva însemnat. Pe Pământ, din punct de vedere fizic, era aşa de inatractiv, încât asta i-a provocat ruşine. Aici avea aceleaşi trăsături şi totuşi părea cel mai atrăgător om pe care-l văzusem vreodată. A păşit spre mine cu o demnitate şi o siguranţă cum niciodată nu am mai văzut nici în el nici vreun alt om înainte.  

            “Raiul este mult mai mare, decât ne-am imaginat noi pe Pământ,” a început el. “Această sală este doar pragul lumii glorioase, care nici măcar nu poate fi imaginată de nişte fiinţe pământeşti. Este adevărat, că şi moartea a doua este mult mai groaznică, decât ne-am imaginat noi. Nici raiul, nici iadul nu sunt aşa cum ne-am imaginat noi. Dacă aş fi ştiut pe Pământ ceea ce ştiu aici, nu mi-aş mai fi trăit viaţa, aşa cum mi-am trăit-o.  Eşti foarte binecuvântat, că ai putut veni aici înainte de moarte,” mi-a spus, uitându-se la mantaua mea.

            Atunci m-am uitat şi eu la mine. Purtam încă vechea manta a smereniei şi armura era acolo sub ea. Mă simţeam prost şi dur, comparat cu cei care erau îmbrăcaţi în atâta slavă. Am început să mă gândesc, că dacă va trebui să apar înaintea Domnului îmbrăcat aşa, atunci am încurcat-o. Exact ca şi vulturii, vechile mele cunoştinţe care acum erau în Rai, îmi cunoşteau gândurile şi mi-au răspuns:

            “Cei care intră aici, purtând această manta, nu au nimic de temut. Mantaua aceasta, reprezintă cel mai înalt rang de cinste. De aceea se aplecau toţi înaintea ta, când ai intrat aici.

            “Eu nu am observat pe nimeni să se fi aplecat înaintea mea,” am răspuns puţin îngrijorat.  “De fapt nici nu am observat pe nimeni până acum.”

            “Asta este normal,”  a continuat el. “Noi aici ne exprimăm respectul altfel. Chiar şi îngerii ne slujesc aici, dar închinarea o primeşte numai Tatăl şi Isus. Este o  mare diferenţă între a ne cinsti unii pe alţii şi a ne închina unii în faţa altora. Dacă ne-am fi dat seama de acest lucru pe pământ, ne-am fi tratat unii pe alţii altfel. Numai aici, în plinătatea luminii şi slavei Sale putem să pricepem şi să ne înţelegem unii pe alţii pe deplin şi de aceea ne putem trata corect. ”

            Îmi era ruşine. Trebuia să mă reţin să nu mă aplec în faţa lor şi în acelaşi timp voiam să mă ascund, fiindcă mă simţeam aşa de josnic. Atunci am început să pricep, că de fapt gândurile mele aici, erau tot aşa de nechibzuite ca şi când eram pe pământ, plus că aici toată lumea le cunoştea. Mă simţeam pătat şi în acelaşi timp prost, stând în faţa acestor fiinţe, care erau aşa de măreţe şi pure. Vechea mea cunoştinţă mi-a răspuns din nou la gânduri.

            “Noi acum avem trupuri nemuritoare, pe când tu nu ai. Mintea noastră nu mai este influenţată de păcat. De aceea putem să pricepem mai mult decât cea mai înţeleaptă minte pământească şi vom petrece veşnicia dezvoltându-ne în capacitatea noastră de a înţelege, ca să putem să-L cunoaştem pe Tatăl cu planurile şi Slava creaţiei Lui. Cei de pe pământ nu pot să înţeleagă nici măcar acele lucruri pe care le ştiu cei mai neînsemnaţi de aici, iar noi suntem cei mai neînsemnaţi de aici. ”

            “Cum aţi putea să fiţi voi cei mai neînsemnaţi?” Am întrebat cu necredinţă.

            “Aici sunt diferite feluri de aristocraţii. Poziţia pe care o vom avea aici pentru o veşnicie, este răsplata vieţii noastre pământeşti. Această mulţime de aici este ceea ce Domnul a numit “FECIOARELE NECHIBZUITE”. Noi L-am cunoscut pe Domnul şi ne-am încrezut în El pentru mântuirea noastră, dar nu am trăit cu adevărat pentru El, ci am trăit pentru noi înşine. Noi nu am avut vasele pline de untdelemnul Duhului Sfânt. Avem viaţa veşnică, dar ne-am risipit viaţa pe pământ. ”

            Am fost foarte surprins de acest lucru, dar în acelaşi timp ştiam, că în locul acela nimeni nu minte.

            “Dar fecioarele nechibzuite scrâşneau din dinţi în întunericul de afară.” Am protestat eu.

            “Aşa am şi făcut. Durerea care am experimentat-o, când am înţeles că ne-am risipit viaţa a fost de nedescris. Întunericul acelei dureri nu poate fi înţeles decât de aceia care au experimentat-o. Un astfel de întuneric este şi mai intens, atunci când este revelat alături de slava Celui pe care L-am dezamăgit aşa de mult. Noi suntem în rangul cel mai neînsemnat din cer. Nu există o prostie mai mare, decât să cunoşti marea mântuire al lui Dumnezeu şi pe urmă să-ţi trăieşti viaţa pentru tine însuţi. Să ajungi aici şi să experimentezi realitatea acestei dureri, e mai mult decât un om pământesc îşi poate imagina. Dar noi am experimentat acest întuneric de afară, din cauza acestei prostii.”

            Nu puteam să cred că aşa ceva poate să fie adevărat. ”Dar voi sunteţi mult mai glorioşi şi mai plini de bucurie şi pace, decât mi-am imaginat despre cei care ajung în cer. Nu simt nici un regret în voi şi totuşi sunt convins, că nu puteţi minţi. Nu pot să înţeleg acest lucru.”

            Uitându-se direct în ochii mei, a continuat: ” Cu toate că am eşuat, Domnul ne iubeşte cu o dragoste mult mai mare decât îţi poţi imagina. În faţa tronului său de judecată, am experimentat cele mai mari remuşcări şi cel mai mare întuneric sufletesc care poate fi experimentat de cineva. Cu toate că noi aici nu măsurăm timpul aşa cum îl măsuraţi voi pe  pământ, mi s-a părut că această experienţă a durat exact atâta timp, cât a durat viaţa mea de pe pământ. Toate păcatele mele şi toate prostiile pe care le-am făcut şi nu m-am pocăit de ele pe pământ, toate au trecut pe dinaintea ochilor mei şi ai tuturor celor care erau aici. Nu poţi înţelege ce dureros poate fi acest lucru, până când nu îl experimentezi personal. Mă simţeam ca în adâncul iadului, cu toate că stăteam în faţa slavei Domnului. El a rămas foarte hotărât, până ce s-a desfăşurat înaintea mea toată viaţa mea şi totul a fost adus la lumină. Când I-am spus că îmi pare rău şi am cerut îndurare prin crucea Lui, El mi-a şters lacrimile şi a făcut ca să dispară întunericul. Acum nu mai simt acea amărăciune pe care am simţit-o atunci când stăteam în faţa Sa, dar totuşi îmi amintesc de acesta. Numai aici poţi să-ţi aminteşti de asemenea lucruri, fără să mai simţi durerea. O secundă, în partea cea mai joasă a Raiului este mult mai minunată, decât o mie de ani plini de cea mai mare bucurie pe pământ. Acum, plânsul meu s-a schimbat în bucurie şi ştiu că voi avea parte numai de bucurie, chiar dacă sunt în partea cea mai joasă a Raiului.”

            Am început să mă gândesc din nou la comoara Mântuirii. Am ştiut, că tot ceea ce mi-a spus acest om a fost descoperit de acele comori. Fiecare pas pe care l-am făcut sus pe munte sau în interiorul muntelui, mi-au descoperit că, căile Lui sunt mult mai înfricoşate şi totodată mult mai minunate decât am putut eu să-mi imaginez înainte.

            Uitându-se la mine cu atenţie, fosta mea cunoştinţă a continuat: ”Tu nu eşti aici numai ca să primeşti cunoştinţă, ci şi ca să experimentezi aceste lucruri, să fii schimbat. Următorul rang este mult mai înalt decât cel pe care îl avem noi şi fiecare nivel după aceea este de două ori mai mare decât cel precedent. Şi nu numai atât, dar fiecare nivel are trupuri duhovniceşti tot mai glorioase şi fiecare nivel este tot mai aproape de tron, de unde vine toată slava. Dar cu toate acestea, eu nu mai simt remuşcarea pe care am experimentat-o înainte. De fapt nici nu merit nimic. Sunt aici numai din har şi sunt aşa de recunoscător pentru ceea ce am. El este aşa de vrednic de dragoste. Aş putea să fac tot felul de lucruri minunate în cer, dar prefer să stau aici în slava Sa, chiar dacă sunt în locurile exterioare”

            După aceasta adăugat cu o privire distantă: ”Toată lumea din Rai este acum în această cameră, ca să privească dezvelirea marelui Său mister şi să-i privească pe aceia dintre voi, care vă luptaţi în lupta finală. ”

            “El se poate vedea de aici?” am întrebat. “Văd slava Lui departe, dar pe El nu-L văd. ”

            “Eu văd mult mai bine ca tine şi eu Îl pot vedea pe El chiar şi de aici şi pot să văd tot ceea ce face. Pot chiar să-l aud şi văd şi pământul. El ne-a dat această putere la toţi. Noi suntem marele nor de martori, care vă privim” a repetat el, după ce s-a plecat şi s-a întors între rânduri.

            Am început să mă plimb din nou, încercând să înţeleg tot ceea ce mi-a spus. Când m-am uitat la mulţimea despre care spusese că erau toţi fecioare nechibzuite, cei care toată viaţa lor de pe pământ au dormit din punct de vedere spiritual, am ştiut că dacă oricare dintre ei ar apărea acum pe pământ, oamenii li s-ar închina ca unor dumnezei. Şi totuşi ei erau dintre cei mai neînsemnaţi de aici.

            Atunci am început să mă gândesc la toate ocaziile pe care le-am pierdut în viaţă. Era un gând aşa de copleşitor, încât m-am oprit. Am început să experimentez o durere groaznică. Numai la gândul acestui singur păcat. Şi eu am fost unul dintre cei mai mari nechibzuiţi. Poate că am păstrat puţin mai mult untdelemn în candela mea decât alţii, dar abia acum mi-am dat seama cât de prost am fost că am măsurat ceea ce s-a cerut de la mine, prin ceea ce făceau alţii. Şi eu eram una dintre fecioarele nechibzuite.

            Tocmai când am crezut că voi cădea sub povoara acestei descoperiri groaznice, un om pe care l-am cunoscut şi l-am respectat ca pe un mare om al lui Dumnezeu, a venit să mă sprijinească. Atingerea lui m-a înviorat, apoi m-a salutat călduros.

            Era un om, care aş fi dorit să mă ucenicizeze. Ne-am întâlnit de câteva ori, dar nu ne-am împăcat prea bine. Ca şi mulţi alţii, am încercat să mă apropii îndeajuns de el, ca să pot învăţa ceva, dar prezenţa mea l-a iritat şi până la urmă m-a rugat să-l las în pace. Ani în şir am avut un sentiment de vinovăţie după aceea, crezând că am scăpat o ocazie aşa de mare, din cauza că am ceva greşit în caracterul meu. Cu toate că nu mă mai gândeam la asta, totuşi mai purtam povoara acestui eşec. Când l-am văzut, a ieşit din nou totul la suprafaţă, şi m-am simţit foarte rău. De data aceasta era aşa de regal, încât m-am simţit şi mai revoltat şi ruşinat de starea mea săracă. Aş fi vrut să mă ascund, dar nu era nici o posibilitate să-l evit în acest loc. Spre surprinderea mea, căldura cu care m-a întâmpinat era aşa de reală, încât m-am uşurat foarte repede. Nu se părea să fie nici o barieră între noi, iar dragostea care emana din el, a izgonit orice gând negativ pe care-l avusesem despre mine însumi înainte.

            “Am aşteptat cu nerăbdare această întâlnire,” a spus el.

            “M-ai aşteptat?” Am întrebat. “De ce?”

            “Tu eşti numai unul dintre cei mulţi pe care îi aştept. Nu am înţeles până la judecata mea, că tu ai fost unul dintre cei pe care am fost chemat să-i ajut, chiar ca să-l ucenicizez, dar eu te-am respins.”

            “Domnule,” am protestat eu, ”ar fi fost o mare cinste pentru mine să fiu ucenicizat de dumneata şi-ţi sunt foarte recunoscător pentru timpul pe care l-am petrecut cu dumneata, dar eu cred că am fost aşa de arogant, încât am meritat să mă respingi. Ştiu că răzvrătirea şi mândria mea m-au reţinut ca să am un adevărat tată spiritual. Aceasta nu a fost vina dumnitale, ci a mea.”

            “Este adevărat că ai fost mândru, dar nu din cauza asta m-am poticnit în tine. M-am poticnit din cauza nesiguranţei mele, care m-a făcut să-i controlez pe toţi cei din jurul meu. Am crezut că nu vei accepta tot ceea ce îţi voi spune, fără să te îndoieşti şi atunci am căutat să găsesc greşeli în tine, ca să pot justifica respingerea. Simţeam, că dacă nu te voi putea controla total, într-o bună zi vei face de ruşine atât slujirea mea cât şi pe mine.  Mi-am preţuit slujirea mai mult decât pe acei oameni pentru care am primit-o şi astfel te-am alungat şi pe tine şi pe mulţi alţii.” Am spus:   “Pot să-ţi spun că uneori am crezut că ai devenit un...” şi m-am oprit ruşinat de ceea ce era să spun.

            “Şi ai avut dreptate, “a spus cu o sinceritate, care nu este cunoscută în lumea de pe pământ. “Mi-a fost dat harul ca să fiu un tată spiritual, dar am fost un tată foarte rău. Toţi copiii sunt răzvrătiţi, sunt egoişti şi cred că lumea întreagă se învârte numai în jurul lor. De aceea au nevoie de părinţi ca să-i crească. Aproape fiecare copil aduce uneori ruşine asupra familiei, dar tot este parte din familie. Eu însă i-am alungat pe mulţi copiii ai lui Dumnezeu, pe care El mi i-a încredinţat, ca să-i maturizez.  Nu am fost credincios nici faţă de cei care au rămas cu mine. Majoritatea au suferit răni care nu ar fi fost necesare şi eşecuri pe care i-aş fi putut ajuta să le ocolească. Mulţi dintre aceştia sunt acum prizonierii vrăjmaşului. Mi-am făcut o organizaţie mare şi am avut o influenţă considerabilă în biserică, dar cele mai mari daruri pe care Domnul mi le-a încredinţat, au fost cei pe care i-a trimis la mine ca să-i ucenicizez dar pe mulţi dintre ei i-am respins. Dacă nu aş fi fost aşa de egoist şi aşa de interesat de propria-mi reputaţie, aş putea fi un împărat aici. Am fost chemat să stau pe unul dintre cele mai înalte tronuri, iar toate cele obţinute de tine ar fi fost puse şi pe contul meu ceresc. În schimb, multe lucruri cărora le-am acordat o atenţie aşa de mare, s-au dovedit să aibă o importanţă foarte minoră în veşnicie. ”

            “Ceea ce ai obţinut tu, este de remarcat.”  Am contestat eu.

            “Ceea ce pare a fi bun pe pământ, este cu totul altfel aici. Ceea ce te face împărat pe pământ, foarte des va fi chiar o piedică, ca să nu ajungi să fii împărat aici, iar lucrurile care te fac împărat aici, sunt considerate fără valoare pe pământ. Eu am căzut la unele dintre cele mai mari examene şi cele mai mari ocazii care mi s-au acordat, iar una dintre acestea ai fost tu. Poţi să mă ierţi?”

            “Sigur “ am spus ruşinat. “Dar şi tu trebuie să mă ierţi pe mine. Eu şi acum cred, că din cauza răzvrătirii mele şi firii mele dificile ţi-a fost aşa de greu să mă accepţi. De fapt nici eu nu am lăsat pe unii să se apropie de mine, din acelaşi motiv, pentru care tu nu m-ai vrut în preajma ta.”

            “Este adevărat că nu ai fost perfect şi că am deosebit bine unele probleme ale tale, dar asta niciodată nu este un motiv ca să respingi pe cineva” a răspuns. “Domnul nu a respins lumea când a văzut greşelile ei. El nu m-a respins pe mine, când mi-a văzut păcatul. El şi-a dat viaţa pentru noi. Întotdeauna cel mai mare îşi dă viaţa pentru cel mai mic. Eu am fost mai matur şi am avut mai multă autoritate ca tine, dar am devenit ca una dintre acele capre din pildă, l-am refuzat pe Domnul,  prin faptul că te-am refuzat pe tine şi pe alţii pe care El mi i-a trimis. ”

            Cum vorbea, cuvintele lui mă pătrundeau adânc, fiindcă şi eu fusesem vinovat de tot ceea ce a menţionat el. Pe mulţi tineri şi tinere i-am măturat din calea mea, socotind că nu sunt destul de importanţi ca să merite timpul meu. Acum îi vedeam pe toţi înaintea mea. Am vrut să mă întorc disperat şi să-i adun din nou. Durerea pe care am simţit-o era şi mai puternică decât cea pe care am simţit-o atunci când mi-am dat seama că mi-am risipit timpul degeaba. Am risipit oameni şi acum mulţi dintre aceştia erau prizonieri ai vrăjmaşului, răniţi şi capturaţi în timpul luptei de pe munte. Toată bătălia s-a dat pentru oameni şi totuşi oamenii erau consideraţi cei mai neimportanţi. Suntem gata să luptăm pentru un adevăr mult mai mult decât pentru oamenii, pentru care s-au dat aceste adevăruri. Ne luptăm pentru o slujire, în timp ce îi călcăm în picioare pe oamenii care sunt în ele.

            “Şi încă mulţi oameni mă consideră un lider spiritual, pe când sunt cel mai neînsemnat dintre sfinţi. ” m-am gândit cu voce tare.

            “Înţeleg ce simţi.” mi-a spus un alt bărbat, pe care îl consideram ca unul dintre cei mai mari lideri ai tuturor timpurilor.” Apostolul Pavel, pe la sfârşitul vieţii sale a spus că este unul dintre cei mai neînsemnaţi dintre sfinţi. Pe urmă, înainte de moartea sa, s-a numit cel mai mare dintre păcătoşi. Dacă nu ar fi învăţat asta în viaţa sa de pe pământ, acum şi el ar fi în pericolul de a fi cel mai neînsemnat dintre sfinţi în cer. Dar fiindcă a învăţat asta pe pământ, acum este unul dintre cei care stau cel mai aproape de Domnul şi va fi unul dintre cei cu cel mai înalt rang pe toată veşnicia. ”

            “Văzând pe acest om în compania Fecioarelor Nechibzuite a fost cea mai mare surpriză pentru mine până acum. “Nu pot să cred, că şi tu ai fost unul dintre cei nechibzuiţi, care au dormit toată viaţa lor pe pământ. De ce eşti aici?”

            “Sunt aici, fiindcă am comis una dintre cele mai mari greşeli pe care o poate face cineva, căreia i se încredinţează Evanghelia slăvită a Mântuitorului nostru. Aşa cum apostolul Pavel a progresat de la stadiul în care se considera la fel cu apostolii cei mai de seamă, până la punctul în care se considera ca cel mai mare dintre păcătoşi, la mine s-a întâmplat chiar invers. Eu mi-am început lucrarea ştiind că sunt cel mai mare dintre păcătoşi care a găsit har, şi am ajuns să cred că sunt unul dintre cei mai mari apostoli. Din cauza mândriei, nu din cauza nesiguranţei, cum a fost în cazul prietenului care stă alături de mine, am început să-i atac pe toţi cei care nu vedeau lucrurile la fel cum le vedeam eu. Pe cei ce m-au urmat i-am dezbrăcat de chemarea lor şi chiar şi de propria lor personalitate, presându-i pe toţi să devină ca mine. Nimeni dintre cei din jurul meu nu putea fi el însuşi. Nimeni nu îndrăznea să fie de altă părere, pentru că îi făceam praf şi pulbere. Am crezut că prin faptul că îi înjosesc pe alţii, mă ridic pe mine însumi mai sus. Am crezut că eu trebuie să fiu Duhul Sfânt pentru toţi. Din afară slujirea mea părea ca o maşină care merge bine, unde toţi sunt în unitate şi este o ordine perfectă, dar era ordinea dintr-un lagăr de concentrare. I-am luat pe copiii Domnului şi am făcut din ei nişte roboţi, după chipul meu şi nu după chipul Lui. Până la urmă nici nu i-am mai slujit Domnului, ci idolului pe care l-am creat pentru mine însumi. De fapt la sfârşitul vieţii mele am devenit un vrăjmaş al evangheliei curate în ceea ce privea faptele mele, cu toate că învăţătura şi scrierile mele păreau a fi Biblice. ”

            Eram aşa de uimit să aud aceste lucruri de la această persoană. Mă gândeam, că oare fiecare întâlnire pe care am avut-o aici a fost plănuită ca să-mi provoace şocuri tot mai mari?

            “Dacă este adevărat că ai devenit duşmanul evangheliei adevărate, cum se poate că totuşi eşti aici?” l-am întrebat.

            “Prin harul Domnului, am avut credinţă în cruce pentru propria mea mântuire, chiar dacă pe alţii i-am reţinut de la aceasta, călăuzindu-i la mine însumi, în loc să-i aduc la Domnul. Însă chiar şi în acest caz, Mântuitorul Cel Binecuvântat rămâne credincios faţă de noi, chiar dacă noi nu ne facem datoria. Şi tot datorită harului Său, Domnul m-a luat de pe pământ mai repede,  pentru ca cei care erau cu mine să-L poată găsi şi cunoaşte. ”

            Nicidecum nu îmi venea să cred, că toate acestea ar putea fi adevărate despre acest om. Istoria ne arăta o imagine total diferită despre el. Citind ce se petrecea în mintea mea, a continuat:

            “Cărţile de istorie ale lui Dumnezeu sunt diferite de cele pământeşti. Tu ai aruncat deja o privire la ele, dar încă nu poţi să-ţi dai seama cât de diferite sunt. Istoria pământească va trece, dar cărţile care se scriu aici, vor exista în veci de veci. Dacă poţi să te bucuri de ceea ce se înregistrează în cer despre viaţa ta, eşti cu adevărat binecuvântat. Oamenii văd ca printr-o sticlă întunecoasă, de aceea istoria lor nu va fi niciodată clară, ci de multe ori total greşită. ”

            “Cum se poate că atât de mulţi dintre lideri te-au văzut aşa?” am întrebat, continuând să am probleme cu acceptarea celor auzite.

            “Foarte puţini creştini au darul adevărat de discernere. Fără acest dar este imposibil să discerni adevărul, atât despre cei care au murit deja, cât şi despre cei care mai sunt în viaţă. Chiar şi cu acest dar este greu. Până când nu ajungi aici şi nu eşti total dezbrăcat, vei judeca pe alţii prin prejudecăţi distorsionate, sau în mod pozitiv, sau negativ. De aceea ni se atrage atenţia să nu judecăm înainte de vreme. Până când nu ajungem aici, nu putem şti cu adevărat ce este în inimile oamenilor, indiferent că fac fapte bune sau rele. Există motive bune şi în cel mai rău om şi motive rele şi în cel mai bun. Numai aici pot fi oamenii judecaţi cu adevărat după faptele şi motivele lor.”

            “Când mă voi întoarce pe pământ, voi putea judeca istoria mai precis, fiindcă am fost aici?”

            “Tu eşti aici, fiindcă l-ai rugat pe Domnul să te judece în mod sever şi să te corecteze aspru, ca să-l poţi sluji mai bine. Asta a fost una dintre cele mai înţelepte cereri pe care ai făcut-o vreodată. Cei înţelepţi se judecă pe sine, ca să nu fie judecaţi, iar cei care sunt şi mai înţelepţi, îi cer Domnului să-i judece El, fiindcă îşi dau seama, că nici pe ei înşişi nu se pot judeca corect. Fiindcă ai fost aici, vei pleca cu mai multă înţelepciune şi discernământ, dar totuşi, pe pământ întotdeauna vei vedea ca printr-o sticlă fumurie. Experienţa ta de aici te va ajuta să cunoşti oamenii mai bine, dar numai când vei ajunge aici îi vei putea cunoaşte cu adevărat. Când vei pleca de aici, vei rămânea uimit, cât de puţin ai cunoscut oamenii până acum. Asta este exact aşa şi referitor la istoria omului. Mie mi s-a dat voie să stau de vorbă cu tine, pentru că într-un sens te-am ucenicizat prin scrierile mele şi faptul că acum ştii adevărul despre mine te va ajuta mult.”  a răspuns marele Reformator.

            Atunci a venit la mine o femeie, pe care nu am cunoscut-o. Frumuseţea şi graţia ei erau de nedescris, dar nici pe departe nu era senzuală sau seducătoare.

            “Eu am fost soţia lui pe pământ”, a început ea. “Multe din ceea ce tu şti de la el, de fapt le ştii de la mine, de aceea, ceea ce vreau acum să spun nu este numai despre el, ci despre noi amândoi.  Poţi reforma o biserică, fără ca să-ţi reformezi propriul tău suflet. Poţi dicta chiar şi cursul istoriei şi totuşi să nu faci voia Tatălui, sau să nu-l slăveşti pe Fiul Său. Dacă te hotărăşti să faci ceva în istorie, poţi să o faci, dar este o performanţă foarte săracă, care se evaporă ca şi fumul. ”

            “Bine, dar lucrarea soţului tău a avut o influenţă bună, puternică asupra fiecărei generaţii care au urmat după el. Este greu de imaginat cât de neagră ar fi fost lumea fără el” am protestat eu mai departe.

            “Este adevărat, dar poţi să câştigi lumea întreagă şi totuşi să-ţi pierzi propriul tău suflet. Numai dacă îţi păstrezi sufletul curat, atunci poţi influenţa lumea cu scopul veşnic şi adevărat al lui Dumnezeu. Soţul meu şi-a dat sufletul mie, şi numai de aceea l-a primit înapoi la sfârşitul vieţii, că eu am fost luată de pe pământ... Multe lucruri le-a făcut pentru mine, în loc să le facă pentru Domnul. Eu l-am presat mult şi multe din cele scrise de el, era de fapt cunoştinţa mea. L-am folosit pentru satisfacerea propriei mele mândrii, pentru că fiind femeie în acele timpuri, eu nu puteam să fiu recunoscută ca lideră spirituală. Astfel, am luat în stăpânire viaţa lui, ca să-mi pot trăi viaţa mea prin el, şi l-am făcut să facă tot felul de lucruri, ca să-şi dovedească dragostea faţă de mine.”

            “Cred că ai iubit-o foarte mult” am spus, uitându-mă la el.

            “Nu, nu am iubit-o de loc şi nici ea nu m-a iubit. De fapt, după câţiva ani de căsnicie, nici măcar nu ne mai plăcea unuia de celălalt. Dar aveam amândoi nevoie unul de celălalt şi am găsit o cale, ca să lucrăm împreună. Căsnicia noastră nu era legată de dragoste, ci de obligaţii. Cu cât ne era mai mare succesul, cu atât mai nefericiţi deveneam şi ne foloseam de tot mai multe decepţii ca să-i prostim pe cei ce ne urmau. Pe la sfârşitul vieţii, am devenit total goi pe dinăuntru. Cu cât mai multă influenţă aduni prin propria promovare, cu atât mai mult va trebui să lupţi ca să-ţi menţii acea influenţă şi viaţa ta va deveni tot mai întunecată şi mai dură. Împăraţii se temeau de noi, iar noi ne temeam de toată lumea, începând de la împărat, până la ultimul ţăran. Nu puteam să ne încredem în nimeni, fiindcă noi înşine trăiam în atâta decepţie, încât nu aveam încredere nici în noi, nici unul în celălalt. Predicam despre dragoste şi încredere, fiindcă doream ca oamenii să ne iubească şi să se încreadă în noi, iar pe ascuns eram plini de frică şi îi dispreţuiam pe toţi. Chiar dacă predici despre cel mai mare adevăr, dar tu personal nu îl trăieşti, nu faci altceva, decât că devii cel mai mare făţarnic şi cel mai chinuit suflet din lume. ”

            Cuvintele lor, au început să mă lovească ca şi un ciocan. Am observat că viaţa mea, deja o luase în aceeaşi direcţie. Oare cât m-am promovat pe mine însumi în loc ca să-l promovez pe Cristos? Am început să văd, cât de multe am făcut, numai ca să mă dovedesc bun în faţa altora, în special  în faţa celor care nu m-au prea plăcut, sau care m-au respins, sau cu care mă simţeam în competiţie. Am început să observ că viaţa mea a fost zidită pe faţada unui chip, despre care credeam că sunt eu. Dar aici nu puteam să mă ascund. Acest mare nor de martori ştiau toţi, cine se ascundea cu adevărat în spatele vălului, după care încercam să-mi ascund motivele reale.

            M-am uitat din nou la acest cuplu. Acum erau aşa de nevinovaţi şi de nobili, că era imposibil ca să pui la îndoială motivele lor. Dezvăluiau cu bucurie chiar şi cel mai murdar păcat al lor, pentru binele meu, şi chiar se bucurau că pot să o facă.

            “Poate datorită istoriei şi a scrierilor voastre mi-am format o concepţie greşită despre voi, dar acum am o stimă şi mai mare faţă de voi. Mă rog ca să pot să duc cu mine din locul acesta integritatea şi libertatea pe care o aveţi voi acum. Am obosit să mă mai lupt să făuresc chipul proiectat de mine însumi. Oh, cât de mult îmi doresc şi eu această libertate” am lamentat eu, dorind în mod disperat să ţin minte fiecare detaliu al acestei întâlniri. Atunci, renumitul Reformator mi-a oferit o ultimă îmbărbătare:

            “Nu învăţa pe alţii să facă ceea ce tu însuţi nu faci. Reformarea nu este doar o doctrină. Adevărata reformare vine numai din unitatea cu Mântuitorul. Când eşti într-un jug cu Cristos şi duci povara pe care El ţi-o dă, El va fi cu tine şi o va duce în locul tău. Numai atunci poţi face lucrarea Lui, când o faci cu El, nu numai pentru El. Numai Duhul poate naşte ceea ce este Duh.  Dacă eşti legat de El, nu vei face nimic pentru politică sau pentru istorie. Orice faci din cauza presiunilor politice sau a ocaziilor care ţi se ivesc în cale, va aduce sfârşitul slujirii tale adevărate. Lucrurile pe care le faci ca să influenţezi istoria, vor influenţa istoria, dar nu vor avea nici un impact asupra veşniciei. Dacă nu trăieşti ceea ce-i înveţi pe alţii, te vei descalifica singur din chemarea înaltă a lui Dumnezeu, cum am făcut şi noi. ”

            “Nici măcar nu m-am gândit să caut o chemare mare.” l-am întrerupt. “Nu merit nici măcar să stau aici în acest loc, cum îl numeşti tu “locul cel mai jos din rai”, cum aş putea să mă gândesc la o chemare mare?”

            “Oricine poate să aibă o chemare mare, dacă a fost ales. Am să-ţi spun ce te poate ţine pe cărarea vieţii – iubeşte-L pe Mântuitorul şi caută numai slava Lui. Toate lucrurile pe care le faci ca să te înalţi pe tine însuţi, într-o bună zi îţi vor aduce cea mai mare umilinţă. Dar tot ceea ce faci din dragoste pentru Mântuitorul, ca să glorifici numele Lui, va mări limitele împărăţiei Sale veşnice şi până la urmă va rezulta într-un loc mult mai înalt pentru tine însuţi. Trăieşte numai pentru lucrurile care sunt înregistrate aici şi nu te ocupa de lucrurile care se înregistrează pe pământ.”

            Atunci cuplul s-a îndepărtat cu o îmbrăţişare fericită, dar eu nu mă simţeam de loc fericit. După ce au plecat am fost din nou copleşit de propriul meu păcat. Au început să revină toate amintirile când i-am folosit pe oameni pentru atingerea scopurilor mele, sau chiar am folosit Numele lui Isus, pentru ambiţiile mele proprii, sau ca să par mai bun în faţa oamenilor. Aici, în locul acesta, unde am putut să privesc slava Celui pe care l-am folosit astfel, acest lucru a devenit atât de respingător încât nu am mai putut rezista şi am căzut cu faţa la pământ într-o disperare groaznică. După ce mi s-a părut că a trecut o veşnicie, văzându-i pe aceştia doi şi toate evenimentele petrecute, soţia Reformatorului m-a ridicat din nou în picioare. Am fost copleşit de puritatea ei, în special acum, când mă simţeam aşa de rău şi de corupt. Aveam o dorinţă puternică, să mă închin ei, fiindcă era aşa de pură.

            “Priveşte-l pe Fiul,”  mi-a spus ea accentuat. “Dorinţa ta de a te închina mie, sau oricărei alte persoane, este doar ca să te justifici, ca alţii să nu vadă starea ta adevărată. Eu sunt pură acum, fiindcă m-am întors la El. Ai nevoie să vezi corupţia din sufletul tău, dar după aceea nu mai trebuie să te justifici făcând fapte bune, ci trebuie să te întorci la El.”

            A spus aceste vorbe cu o dragoste aşa de curată, încât era imposibil să mă poticnesc sau să mă doară. Când a văzut că am înţeles, a continuat:

            “Puritatea pe care ai văzut-o în mine, a fost primul lucru pe care l-a văzut soţul meu în mine când eram tineri. În mod general, atunci eram curată în motivaţiile mele, dar am corupt dragostea lui şi puritatea mea prin faptul, că l-am lăsat să se închine mie într-un mod greşit. Niciodată nu poţi să devii pur, numai închinându-te celor care sunt mai puri decât tine. Trebuie să mergi mai departe şi să-l găseşti pe Acela care i-a făcut puri şi Care este singurul fără păcat. Cu cât mai mult se închinau oamenii nouă şi cu cât mai mult am acceptat laudele lor, cu atât mai mult ne îndepărtam de calea vieţii. După aceea, am început să trăim pentru laudele oamenilor, ca să primim putere peste cei care nu ne lăudau. Aceasta a fost cauza căderii noastre şi a multor altora, care acum se găsesc la acest nivel de mai jos.

            Dorind doar să lungesc convorbirea noastră, am pus următoarea întrebare, care mi-a venit în minte: ” Este greu pentru tine şi soţul tău să fiţi aici împreună?”

            “Nu, de loc. Toate relaţiile pe care le ai pe pământ, se continuă aici şi sunt purificate de judecată şi prin faptul că acum şi acestea sunt spirituale, aşa cum şi noi suntem spirituali. Cu cât mai multe ţi se iartă, cu atât mai mult vei iubi. După ce ne-am iertat unul pe celălalt, ne-am iubit şi mai mult. Acum relaţia noastră continuă într-un mod şi mai adânc şi mai bogat, fiindcă acum suntem împreună moştenitori ai mântuirii. Pe cât de adânci erau rănile noastre înainte, atât de adânc a pătruns dragostea, după ce am fost vindecaţi. Am fi putut să experimentăm acest lucru pe pământ, dar nu am învăţat iertarea din timp. Dacă am fi învăţat să iertăm mai repede, competiţia care a pătruns în căsnicia noastră şi ne-a derutat de la calea cea bună, nu ar fi putut prinde rădăcini în noi. Dacă iubeşti cu adevărat, atunci vei ierta cu adevărat. Cu cât îţi este mai greu să ierţi, cu atât mai departe te afli de dragostea adevărată. Iertarea este esenţială, pentru că fără ea te vei împiedica şi te vei îndepărta de scopul ales pentru tine. ”

            În acelaşi timp, mi-am dat seama că această femeie, care m-a adus la o asemenea confruntare cu propria mea durere din cauza depravării, era în acelaşi timp persoana cea mai atractivă pe care îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată. Nu era o atracţie romantică, dar pur şi simplu nu vroiam să o las să plece. Înţelegând gândul meu, s-a retras cu un pas, indicându-mi că este gata să plece, însă mi-a mai dat voie la o ultimă privire.

            “Adevărul curat, rostit cu o dragoste curată, întotdeauna va fi atrăgător. Vei ţine minte durerea pe care ai simţit-o aici şi asta te va ajuta mult de-a lungul vieţii tale. Durerea este de folos, fiindcă îţi arată unde este problema. Adevărul lui Dumnezeu adesea ne aduce durere, când ne arată problema pe care o avem, dar adevărul Lui întotdeauna ne va arăta şi calea spre eliberare. Când ştii asta, atunci chiar că te vei bucura de încercările pe care Domnul le permite ca să te ţină pe calea dreaptă. Totodată nu este nimic rău în atracţia ta faţă de mine, fiindcă este atracţia dintre un bărbat şi o femeie, care a fost dată de la început, şi care este întotdeauna pură în forma ei adevărată. Când adevărul pur este combinat cu dragostea curată, atunci poate omul să fie om, aşa cum a fost creat de la început, fără de a mai fi nevoit ca să domine peste alţii, din cauza nesiguranţei. Asta nu este altceva decât pofta, forma cea mai joasă la care poate ajunge dragostea, din cauza păcatului. Cu dragoste adevărată, bărbatul poate fi bărbat şi femeia poate fi femeie cu adevărat, aşa cum au fost creaţi, pentru că dragostea lor a înlocuit frica. Dragostea niciodată nu va încerca să manipuleze, sau să controleze din cauza nesiguranţei, fiindcă dragostea adevărată izgoneşte frica. Aceeaşi relaţie, care devine cea mai coruptă, poate deveni cea mai împlinitoare, după ce s-a ajuns la mântuire. Adevărata dragoste este o bucată de rai, pe când pofta este pervertirea gloriei cereşti de către vrăjmaş. Cu cât eşti mai liber pe pământ de pofte, cu atât mai mult vei începe să experimentezi raiul.”

            “Dar eu nu cred, că te-am poftit de loc.” am protestat încet. “Dimpotrivă, mă miram că pot vedea o asemenea frumuseţe şi totuşi să nu simt nici o poftă.”

            “Asta este fiindcă eşti aici. Lumina slavei Sale izgoneşte orice umbră de întuneric de aici. Dar dacă nu ai fi aici, te-ar fi cuprins pofta,” a spus ea.

            “Sunt sigur că ai dreptate. Putem oare să scăpăm vreodată de această perversiune, care este pe pământ?” am întrebat implorând-o.

            “Da, dacă mintea voastră se va înnoi prin Duhul Adevărului. Atunci nu veţi mai vedea în relaţii o ocazie prin care să profitaţi de alţii ci le veţi folosi ca să daţi. Dăruirea ne dă cea mai mare împlinire posibilă în viaţă. Cele mai frumoase relaţii omeneşti sunt doar ca o privire pripită la extazul care vine atunci, când te închini Domnului cu adevărat. Trupul tău firav, neglorificat, nu ar putea suporta extazul pe care îl simţim noi aici în închinare. Închinarea adevărată în faţa lui Dumnezeu, va purifica trupul pentru slava relaţiilor adevărate. De aceea, niciodată nu căuta relaţiile, ci caută închinarea adevărată. Numai aşa poate o relaţie să fie ceea ce trebuie să fie cu adevărat, Adevărata dragoste niciodată nu caută să fie pe primul loc,  să domine, ci mai degrabă să slujească. Dacă eu şi soţul meu am fi păstrat acest principiu în căsnicia noastră, acum am putea sta alături de Împărat şi acest hol mare ar fi plin de mai multe suflete. ”

            Cu aceste vorbe a dispărut in rândul celorlalţi sfinţi glorificaţi. Am privit din nou spre tron, dar slava era aşa de puternică, încât a trebuit să mă dau înapoi. Un alt om care stătea lângă mine, mi-a explicat:

            “La fiecare întâlnire se dă la o parte câte-un văl de pe faţa ta şi astfel Îl poţi vedea mai clar. Nu vei fi schimbat simplu prin faptul că priveşti slava Lui, trebuie să-l priveşti cu faţa descoperită. Toţi cei care vin la judecata adevărată a lui Dumnezeu, trec printr-un coridor ca şi acesta, ca să-i întâlnească pe aceia, care îi pot ajuta la îndepărtarea vălurilor, care îi împiedică să-l vadă pe El, aşa cum este. ”

            Deja absorbisem mult mai multă pricepere decât am primit în toţi anii de slujire de pe pământ şi atunci am început să văd, că tot studiul şi toată căutarea mea pe pământ, m-a dus înainte doar foarte, foarte încet. Cum ar putea câteva vieţi pământeşti să mă pregătească pentru judecată? Deja eram mai descalificat, decât toţi aceia pe care i-am întâlnit aici, care şi ei abia au ajuns în locul acesta!

            “Ce speranţă mai pot avea ca să ajungă aici, cei care nu au avut privilegiul de a avea această experienţă ca mine?” am întrebat.

            De data asta, am auzit o voce nouă. ”Ceea ce experimentezi tu aici, ţi-a fost dat deja pe pământ. Fiecare relaţie, fiecare întâlnire cu o altă persoană, te poate învăţa ceea ce înveţi tu aici, dacă vei păstra asupra ta acea haină a smereniei şi dacă vei învăţa să ţii privirea aţintită mereu la slava Lui. Ţi s-a dat această experienţă, pentru că vei scrie această viziune şi cei ce o vor citi, o vor înţelege. Mulţi vor fi astfel în stare să ducă cu ei slava, pe care trebuie să o ducă în lupta cea din urmă. ”

            M-am uimit când l-am recunoscut pe acest om, ca pe un contemporan de-al meu despre care nici nu am ştiut că a murit. Nu l-am întâlnit niciodată pe pământ, dar ştiam că a avut o slujire mare, pe care eu am respectat-o foarte mult. Prin oamenii învăţaţi de el, mii şi mii au primit mântuire şi s-au ridicat multe biserici mari, care erau toate devotate evanghelizării. Mi-a cerut voie ca să mă îmbrăţişeze puţin, iar eu l-am lăsat, simţindu-mă puţin prost. Când ne-am îmbrăţişat, am simţit o dragoste aşa de puternică in el, încât o rană, care mă durea adânc, a încetat să mă mai doară. Eram deja aşa de obişnuit cu acea durere, că nici nu am mai băgat-o în seamă, până când nu am simţit că mi-a trecut. După ce mi-a dat drumul, i-am spus, că îmbrăţişarea lui m-a vindecat de ceva. Auzind acest lucru, bucuria lui a fost profundă. După aceea a început să-mi povestească, de ce a ajuns în partea cea mai joasă a raiului.

            “Pe la sfârşitul vieţii mele, am devenit aşa de mândru, încât nu îmi puteam imagina, că Domnul ar putea face ceva important, fără să-l facă prin mine. Am început să mă ating de unşii Domnului şi să fac rău proorocilor săi. Eram mândru când Domnul folosea pe careva dintre ucenicii mei şi deveneam gelos, când Domnul lucra prin cineva care era în afara slujirii mele. Căutam orice, numai să pot găsi ceva rău în ei, ca să-i pot expune. Nu ştiam, că de fiecare dată când făceam aşa, de fapt tăiam creanga de sub mine.”

            “Niciodată nu am ştiut, că tu ai făcut aşa ceva” am spus eu surprins.

            “Nu am făcut-o eu însumi, dar i-am provocat pe cei care lucrau cu mine, ca să facă cercetări şi să ducă la împlinire lucrarea mea murdară. I-am făcut să înconjoare pământul, numai să găsească orice eroare, sau păcat în viaţa altora, ca să-i pot expune apoi. Am ajuns să fac cele mai cumplite lucruri, pe care poate să le facă un om pe pământ - o piatră de poticnire, care a produs alte pietre de poticnire. Am semănat frică şi dezbinare în biserică, toate cu pretextul că apăr adevărul. În neprihănirea mea proprie, mă îndreptam spre pierzare, dar în îndurarea Lui cea mare, Domnul a permis ca să fiu lovit de o boală, care mi-a adus o moarte lentă şi umilitoare. Înainte de a muri, mi-am venit în fire şi m-am pocăit şi sunt foarte mulţumitor că am ajuns şi până aici. Chiar dacă sunt unul dintre cei mai mici aici, am primit mult mai mult decât meritam. Nu pot să ies din această cameră, până când nu îmi cer iertare de la toţi aceia dintre voi pe care i-am supărat cândva. ”

            “Dar pe mine tu nu m-ai supărat niciodată. ”

            “Ba da, te-am supărat. Multe dintre atacurile, care au venit peste tine, erau din partea acelora pe care i-am agitat eu şi i-am încurajat ca să atace pe alţii. Chiar dacă nu am înfăptuit atacurile eu personal, Domnul mă socoteşte tot aşa de responsabil ca pe cei care te-au atacat. ”

            “Acum înţeleg, sigur că te iert.” şi deja îmi aminteam, cum făcusem şi eu acelaşi lucru, chiar dacă a fost într-o măsură mai mică. Mi-am adus aminte cum am lăsat ca foştii membrii, care erau nemulţumiţi într-o biserică, să-şi reverse veninul în acea biserică şi nu i-am oprit. Ştiam, că numai prin faptul că i-am lăsat să facă aşa, fără să-i corectez, i-am încurajat să continue şi ţin minte, că justificam această greşeală cu erorile care existau în acel loc. Pe urmă mi-am adus aminte, cum am repetat şi eu unele greşeli de-a lor, justificând acest lucru prin faptul că ceream rugăciune pentru ei, dar cu o inimă făţarnică. Deodată un potop mare de incidente asemănătoare mi-au inundat inima. Începeam să fiu copleşit din nou de răutatea şi de întunericul sufletului meu.

            “Şi eu am fost o piatră de poticnire ” m-am plâns. Ştiam, că merit moartea, că merit iadul cel mai cumplit. Niciodată nu am observat atâta cruzime şi răutate în inima mea.

            “Şi întotdeauna ne-am mângâiat cu ideea, că de fapt îi facem o favoare lui Dumnezeu, când  atacam pe propriii săi copii” a sunat din nou vocea înţelegătoare a acestui om. “E bine că poţi vedea toate acestea aici, pentru că tu te mai poţi întoarce. Te rog să-i avertizezi pe ucenicii mei de greşeala lor, ca să se poată pocăi. Mulţi dintre ei sunt chemaţi să fie împăraţi aici, dar dacă nu se pocăiesc, vor merge la cea mai aspră judecată - judecata pietrelor de poticnire. Boala mea umilitoare a fost un har de la Domnul. Când am stat în faţa tronului, i-am cerut Domnului să trimită şi ucenicilor mei un asemenea har. Eu nu mă pot duce înapoi la ei, dar am primit voie, să stau de vorbă cu tine. Te rog să-i ierţi şi să le dai drumul celor care te-au atacat. Ei nu înţeleg, că de fapt fac lucrarea Acuzatorului. Îţi mulţumesc că m-ai iertat, dar te rog, iartă-i şi pe ei. Ai puterea să ţii păcatele cuiva, sau să le acoperi cu dragoste. Te implor, iubeşte-i pe cei care îţi sunt acum duşmani.”

            Eram aşa de copleşit de păcatul meu, încât abia-l auzeam pe acest om. Era aşa de pur, aşa de glorios şi era evident că acum avea puteri care nu sunt cunoscute pe pământ şi totuşi mă trata cu o mare smerenie. Simţeam o dragoste  aşa de mare in el, încât nu puteam să-l refuz. Dar chiar şi fără impactul dragostei sale, mă simţeam mult mai vinovat decât se puteau simţi toţi cei ce m-au atacat.

            “Cu siguranţă, că am meritat tot ceea ce ei mi-au făcut, ba chiar şi mai mult” am răspuns.

            “Este adevărat, dar nu ăsta este punctul principal aici. Toată lumea de pe pământ merită moartea a doua, dar Mântuitorul nostru ne-a adus har şi adevăr. Dacă vrem să fim în lucrarea Lui, trebuie să facem totul în har şi în dragoste. Atunci când duşmanul vine ca Înger de lumină, aduce adevărul fără har. ”

            Dacă voi putea fi eliberat de asta, poate că voi fi în stare să-i ajut. Dar nu observi, că eu sunt mult mai rău, decât ei?”

            “Ştiu că ceea ce ţi-a trecut prin minte, a fost rău” mi-a spus cu o dragoste şi cu un har profund şi ştiam că acum a devenit mai îngrijorat pentru propria mea stare, decât pentru cea a ucenicilor săi.

            “Ăsta este cu adevărat raiul”, am spus “asta este lumină şi adevăr curat. Cum putem noi, cei care trăim într-un asemenea întuneric să devenim aşa de mândrii, crezând că ştim aşa de mult despre Dumnezeu. “Doamne,” am strigat în direcţia tronului, “lasă-mă să mă duc şi să duc această lumină înapoi cu mine pe pământ!”

            Deodată toată oastea cerească s-a oprit pe loc şi am ştiut că toată atenţia se îndreaptă spre mine. Mă simţeam aşa de neînsemnat în faţa numai a unuia dintre aceşti bărbaţi glorioşi, dar când mi-am dat seama că acum cu toţii se uită la mine, m-a cuprins un val de frică. Am crezut că voi experimenta un întuneric groaznic, mă simţeam ca cel mai mare duşman a slavei şi adevărului care umplea locul acela.

            După aceea m-am gândit la cererea mea de a mă întoarce. Eram prea corupt. Niciodată nu aş fi putut să fiu adecvat ca să reprezint o asemenea slavă şi adevăr. Simţeam că nici într-un caz nu aş fi putut să comunic realitatea şi slava acelui loc şi a acelei Prezenţe, cu toată corupţia care era în mine. “Sunt în iad” m-am gândit. Nu se poate imagina durerea pe care am simţit-o, când m-am trezit cu atâta răutate, ştiind  în acelaşi timp, că există un loc aşa de glorios. Dacă aş fi alungat de aici, ar însemna cea mai mare tortură posibilă pentru mine. “Nu mă mir că demonii sunt aşa de furioşi.” am spus fără suflare.

            Când simţeam că voi fi trimis în cel mai adânc loc din iad, am strigat doar atât: ”ISUS!”

            Foarte repede am fost copleşit de pace şi ştiam că trebuie să merg mai departe spre slavă şi cumva am şi avut încrederea să fac aşa. Am înaintat, până ce am observat un om, care era considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor. Socoteam că are cea mai mare pătrundere în adevărurile pe care le cunoşteam atunci.

            “Domnule, întotdeauna mi-am dorit să vă întâlnesc!” am strigat cu bucurie.

            “Şi eu la fel.” a răspuns cu sinceritate. Am fost surprins de răspunsul lui, dar eram bucuros că l-am întâlnit şi am continuat: “Simt că te cunosc de undeva şi din scrierile tale mi se părea că şi tu mă cunoşti. Cred că îţi datorez mai mult decât oricărei alte persoane, care nu este amintită în Biblie. ” am continuat.

            “Eşti foarte generos,” a răspuns el. “Dar îmi pare rău că nu te-am slujit mai bine. Am fost o persoană superficială şi scrierile mele au fost la fel de superficiale, umplute mai mult cu înţelepciune lumească, decât cu adevăruri divine. ”

            “De când sunt aici şi am învăţat tot ce am învăţat, ştiu că spui adevărul, dar îmi este foarte greu ca să te înţeleg. Cred că scrierile tale sunt dintre cele mai bune pe care le aveam pe pământ. ” am răspuns.

            “Ai dreptate.” A recunoscut acest scriitor renumit cu sinceritate. “Este trist, dar toţi cei care sunt aici, chiar şi cei care stau cel mai aproape de tronul Împăratului spun că şi-ar trăi viaţa altfel, dacă ar mai avea ocazia, dar eu mi-aş trăi-o şi mai diferit decât toţi aceştia. Am fost onorat de împăraţi, dar am neglijat pe Împăratul Împăraţilor. M-am folosit de adevărurile pe care le-am primit, ca să atrag pe oameni de partea mea şi spre înţelepciunea mea, în loc să-i atrag spre înţelepciunea Lui. Pe lângă asta, eu îl cunoşteam pe El, numai că am auzit de El cu urechea şi i-am încurajat şi pe alţii să-l cunoască în felul acesta. I-am făcut să devină dependenţi de mine şi de alţii ca mine. Le-am umplut capul cu tot felul de izvodiri în loc să-i conduc la Duhul Sfânt, pe care abia îl cunoşteam. Nu l-am pus pe Isus în centrul atenţiei, ci pe mine şi pe alţii ca mine, care se prefăceau că Îl cunosc pe El. Acum, când Îl privesc aici, aş vrea să pot să-mi distrug toate scrierile mele cum a făcut şi Moise cu viţelul de aur. Mintea mea era idolul meu şi am vrut ca toată lumea să se închine mie şi minţii mele. Recunoştinţa ta faţă de mine nu mă face bucuros. Dacă aş fi petrecut atâta timp căutându-l pe El, cât am petrecut căutând să aflu lucruri despre El, ca să pot impresiona pe alţii cu cunoştinţa mea, mulţi dintre cei care sunt în aceste companii mai joase, ar sta pe tronurile, care au fost pregătite pentru ei şi în această încăpere ar fi mai mulţi.”

            “Ştiu, că ceea ce spui despre lucrarea ta este adevărat, dar nu eşti puţin prea dur cu tine însuţi? Lucrările tale m-au hrănit ani în şir, pe mine şi pe mulţi alţii.”

            “Nu sunt prea dur cu mine însumi. Tot ceea ce ţi-am spus este adevărat şi a fost confirmat şi când am stat înaintea tronului. Am produs mult, dar am primit mai multe talante decât oricare de aici şi le-am îngropat sub ambiţia şi mândria mea spirituală. Exact aşa ca şi Adam, care ar fi putut duce omenirea în cel mai glorios viitor, dar prin eşecul lui a condus milioane de oameni la întuneric. Cu o autoritate mare, vine şi o responsabilitate mare. Cu cât mai multă autoritate primeşti, cu atât mai mult îţi va creşte potenţialul de a face bine sau rău. Cei care vor domni cu El mai multe veacuri, vor cunoaşte cea mai profundă responsabilitate. Nimeni nu este de unul singur şi fiecare eşec sau victorie umană va afecta uneori chiar întregi generaţii viitoare.”

            Mi-am  adus aminte cum scria acest om, cu frazele cele mai frumoase şi cele mai articulate, încât aveai impresia că este însuşi  “domnul Cuvânt”, meşterul iscusit, care transforma cuvintele în obiecte de artă. Aici însă vorbea ca un om oarecare, fără această aromă, pentru care scrierile sale erau aşa de bine cunoscute. Ştiam că ştie ce gândesc, cum ştiau toţi cei de acolo, dar a continuat cu ceea ce credea că este mai important:

            “Dacă l-aş fi căutat pe Domnul, în loc să caut cunoştinţa despre El, mii de oameni, pe care i-aş fi putut conduce cu succes ar fi putut să aducă alte milioane care să fie aici. Oricine înţelege adevăratul caracter al autorităţii, niciodată nu îl va căuta ci pur şi simplu îl va accepta, atunci când ştie, că este unit cu Domnul, Singurul, care poate exersa autoritatea, fără să facă greşeli. Niciodată să nu cauţi să ai influenţă, ci caută-L numai pe Domnul, fiind gata să iei jugul Lui asupra ta. Influenţa mea nu ţi-a hrănit inima, ci mai degrabă mândria ta despre cunoştinţă. ”

            “De unde pot să ştiu, dacă nu fac şi eu la fel?” am întrebat, când am început să mă gândesc la propriile mele scrieri.

            “Învaţă, pentru a fi plăcut lui Dumnezeu şi nu oamenilor,” mi-a răspuns în timp ce se ducea înapoi în rând. Înainte să dispară, s-a întors cu un zâmbet scurt şi mi-a mai dat un sfat: ”şi să nu mă urmezi pe mine.”

            În această mulţime am văzut mulţi bărbaţi şi femei de-ai lui Dumnezeu de pe vremea mea şi pe alţii, care au trăit înaintea mea. M-am oprit şi am stat de vorbă cu mai mulţi. Am fost atât de şocat de faptul, că aşa de mulţi, pe care am aşteptat să-i văd în poziţiile cele mai înalte, erau în rangurile cele mai de jos ale Împărăţiei. Mulţi au împărtăşit aceeaşi întâmplare de bază - au căzut în păcatul mortal al mândriei, după victoriile lor mari, sau au devenit geloşi când au mai fost şi alţii aşa de unşi ca ei. Alţii au căzut în poftă, descurajare sau amărăciune pe la sfârşitul vieţii lor şi a trebuit să fie luaţi de pe pământ înainte de a trece linia spre pierzare. Mi-au dat toţi aceeaşi avertizare: cu cât mai mare îţi este autoritatea, cu atât mai mare îţi poate fi căderea, dacă nu umbli în dragoste şi în smerenie.

            Cum am continuat să mă apropii de scaunul de judecată, am început să trec pe lângă cei cu rang mai înalt în Împărăţie. După ce mi-au fost date la o parte mai multe văluri de pe faţă, prin întâlnirile cu cei care s-au împiedicat de aceleaşi probleme pe care le aveam şi eu, am început să întâlnesc pe unii dintre cei care au ieşit biruitori. Am întâlnit cupluri, care l-au slujit pe Domnul şi unii pe alţii cu credincioşie, până la sfârşit. Slava lor de aici era de nedescris, iar victoria lor mă încuraja, că este posibil ca să rămâi pe calea vieţii şi să-l slujeşti pe El cu credincioşie. Cei care s-au împiedicat, s-au împiedicat în moduri diferite. Cei care au biruit, au biruit toţi, în acelaşi fel: nu au deviat de la devotamentul lor privitor la prima şi cea mai mare poruncă, acea de a-l iubi pe Domnul. Astfel, slujba lor a fost făcută pentru El, nu pentru oameni. Aceştia au fost cei ce s-au închinat Mielului şi L-au urmat oriunde se ducea El.

            Eram încă pe la jumătatea drumului de la tron, şi ceea ce mi s-a părut ca o slavă de nedescris în cei din rangurile de mai jos, acum părea ca cel mai adânc întuneric, comparat cu slava celor pe lângă treceam de data aceasta. Nici cea mai mare frumuseţe pământească nu se poate califica să intre în cer, plus că mi s-a spus, că această încăpere este doar pragul slavei de nedescris.

            Drumul meu spre tron cred că a durat zile, luni sau chiar ani în şir. În spaţiu nu puteam să măsor timpul. Toată lumea de aici îmi arăta respect, nu pentru cine eram, sau ce am făcut, ci pur şi simplu, fiindcă eram un luptător din zilele de pe urmă. Slava lui Dumnezeu era să se descopere prin această ultimă bătălie într-un aşa fel, încât să fie o mărturie pentru toate puterile şi autorităţile care s-au creat deja, sau care urmează să fie create în veşnicie. În timpul acestei lupte va fi descoperită puterea crucii şi înţelepciunea lui Dumnezeu va fi făcută de cunoscut într-un mod foarte special. Era cea mai mare onoare posibilă, ca să poţi participa în această luptă.

            Cum mă apropiam de tronul de judecată al lui Cristos, cei care erau din rangurile mai înalte, stăteau pe scaune de domnie, care erau parte din scaunul de domnie al lui Cristos. Chiar şi cel mai neînsemnat din aceste tronuri era de multe ori mai glorios, decât cel mai glorios tron de pe pământ. Unii dintre ei trebuia să domnească peste unele oraşe de pe pământ şi erau gata să-şi ocupe locurile. Alţii erau stăpâni peste lucrurile cereşti, alţii peste domenii ale creaţiei fizice, ca sisteme solare, galaxii. Dar era evident, că cei cărora li s-a dat autoritate peste oraşe, erau mult mai apreciaţi, decât  cei care aveau stăpânire peste galaxii. Valoarea unui singur copil întrecea valoarea unei galaxii întregi, fiindcă Duhul Sfânt trăieşte în om şi Domnul l-a ales pe om, ca să devină locuinţa Sa. În prezenţa slavei Sale, întreg pământul părea aşa de neînsemnat ca un fir de nisip şi totuşi a primit o importanţă aşa de mare, încât atenţia întregii creaţiuni s-a îndreptat spre el.

            Când am ajuns în faţa tronului, mă simţeam mai neînsemnat ca un fir de praf. Şi cu toate acestea simţeam Duhul Sfânt asupra mea mult mai puternic decât de obicei. Numai şi numai prin puterea Lui am putut să stau în picioare. Aici am înţeles cu adevărat slujirea lui adevărată de Mângâietor. El m-a călăuzit tot timpul în drumul meu, cu toate că de multe ori nici nu eram conştient de prezenţa Lui.

            Domnul era mult mai blând şi totodată mult mai grozav, decât mi-am închipuit eu. În El l-am văzut pe Înţelepciune, care m-a însoţit pe drumul meu de pe munte. De asemenea am simţit în El asemănarea multor prieteni de-ai mei de pe pământ, lucru care era de înţeles, fiindcă prin ei Domnul mi-a vorbit de multe ori. De asemenea am recunoscut în El pe Acela pe care L-am respins de multe ori, când a venit la mine prin alţii. L-am văzut ca Miel şi ca Leu în acelaşi timp, ca Păstor şi Mire, dar l-am văzut mai mult ca Judecător.

            Chiar şi în prezenţa Sa puternică, Duhul Sfânt era cu mine şi mă simţeam confortabil. Era clar, că Domnul nicidecum nu vrea ca să mă simt inconfortabil. El a vrut doar ca să cunosc adevărul. Nu se poate descrie prin cuvinte omeneşti cât de puternic şi totuşi cât de liniştitor era să stau în prezenţa Lui. Am trecut de punctul în care eram îngrijorat dacă judecata are să fie bună sau rea. Ştiam doar atâta, că va fi dreaptă şi că pot avea încredere în Judecătorul meu.

            La un punct, Domnul s-a uitat la galeria de tronuri care erau în jurul Lui. Multe dintre ele erau ocupate, dar multe altele erau goale. Atunci a zis: ”Aceste tronuri sunt pentru cei ce vor birui şi cei ce m-au slujit cu credincioşie din toate generaţiile. Tatăl meu şi cu Mine le-am pregătit înainte de întemeierea lumii. Eşti tu vrednic să stai pe unul dintre ele?”

            Mi-am amintit de ceea ce mi-a spus un prieten cândva: “Când Dumnezeul Atotputernic îţi pune o întrebare, nu face asta, fiindcă are nevoie de o informaţie.” M-am uitat la tronuri. M-am uitat la cele care erau deja ocupate. Am recunoscut pe unii dintre marii eroi ai credinţei, dar majoritatea dintre cei care stăteau pe ele, ştiam că nu au fost prea cunoscuţi pe pământ. Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut erau misionari, care şi-au trăit viaţa în obscuritate. Nu le-a păsat niciodată să fie recunoscuţi pe pământ, vroiau să fie recunoscuţi doar de El. Am fost surprins când am văzut pe unii, care erau bogaţi, sau chiar domnitori, dar au fost credincioşi în ceea ce li s-a dat. Totuşi se părea, că multe femei a rugăciunii şi mame credincioase ocupau cele mai multe dintre tronuri.

            Nicidecum nu puteam să răspund Domnului cu “Da” la întrebarea dacă sunt sau nu vrednic să stau pe unul dintre tronuri. Nu eram vrednic nici măcar să stau în compania celor ce erau acolo. Ştiam că mi s-a dat ocazia să alerg după cel mai mare premiu din cer şi de pe pământ şi am eşuat. Eram disperat, dar totuşi mai exista o şansă. Cu toate că cea mai mare parte a vieţii mele era un eşec, ştiam că am ajuns aici înainte de a-mi sfârşi viaţa de pe pământ. Când i-am mărturisit că nu sunt vrednic, El m-a întrebat:

            “Dar ai dori să stai pe unul dintre tronuri?”

            “Doresc asta din toată inima” am răspuns.

            Domnul atunci s-a uitat înspre galerii şi a spus: ”Acele locuri goale s-ar fi putut umple în oricare generaţie. Am dat invitaţia tuturor celor ce au chemat Numele Meu să stea pe ele. Încă şi acum mai sunt disponibile. A venit lupta cea mare şi mulţi dintre cei din urmă vor fi cei dintâi. Aceste locuri se vor umple înainte de a se termina bătălia din urmă. Cei care vor şedea aici, vor fi cunoscuţi după două lucruri: vor purta mantaua smereniei şi vor fi asemănători cu Mine. Tu deja ai mantaua. Dacă o vei păstra şi nu o vei pierde în bătălie, când te vei întoarce şi tu vei fi asemănător cu Mine. Atunci vei fi vrednic să stai împreună cu aceştia, pentru că Eu te voi face vrednic. Toată autoritatea şi puterea Mi s-a dat Mie şi numai Eu le pot folosi. Numai aşa vei rămânea în picioare şi vei primi autoritatea Mea, dacă vei ajunge să rămâi total în Mine. Acum întoarce-te şi vezi pe cei din casa mea. ”

            M-am întors şi m-am uitat în direcţia de unde am venit. Din faţa tronului Său, am putut vedea întreaga sală. Spectacolul nu se putea compara cu nimic în ceea ce privea slava lui. Milioane de oameni umpleau rândurile, fiecare individ  în parte din rândul de cel mai de jos, era mai puternic decât o armată întreagă. Nu eram nicidecum capabil ca să absorb o asemenea panoramă de glorie, dar am observat că numai o parte mică a acelei încăperi mari era ocupată.

            Atunci m-am uitat din nou la Domnul şi am fost uimit, când am văzut lacrimile în ochii Lui. El a şters lacrimile de pe orice ochi, în afară de ochii Lui. Când s-a prelins o lacrimă pe obrazul Lui a prins-o şi mi-a oferit-o mie.

            “Acesta este paharul meu, vrei să-l bei cu mine?”

            Nicidecum nu puteam  să-l refuz. Aşa cum Domnul a continuat să se uite la mine, am început să simt marea Lui dragoste. Cu toate că eram aşa de nebun, cum eram, El tot mă iubea. Cu toate că eram aşa de nemerituos cum eram, El tot dorea să fie aproape de mine. Atunci mi-a spus:

            “Eu îi iubesc pe toţi aceştia, cu o dragoste pe care tu nu o poţi înţelege. Îi iubesc la fel pe aceia, care trebuia să fie aici, dar nu au venit. Eu i-am lăsat pe cei nouăzeci şi nouă, pentru unul singur, care era pierdut. Păstorii mei nu l-ar lăsa pe acel unul singur, ca să caute pe cei nouăzeci şi nouă. Eu am venit ca să-i caut pe cei pierduţi. Vei împărtăşi tu ceea ce este în inima mea, ca să-i cauţi pe cei pierduţi? Vei ajuta tu la umplerea acestei încăperi? Vei ajuta tu la ocuparea acestor tronuri şi a tuturor celorlalte scaune din sală? Vei lua tu această sarcină, să aduci bucurie în cer, Mie şi Tatălui meu? Această judecată va fi pentru casa Mea şi casa Mea nu este încă plină. Bătălia din urmă nu se va termina, până când nu se umple casa Mea. Numai atunci va fi timpul ca să răscumpărăm pământul şi să dăm la o parte răul din creaţia Mea. Dacă vei bea paharul meu, îi vei iubi pe cei pierduţi la fel cum îi iubesc eu.”

            Atunci a luat un pahar aşa de simplu, încât se părea că nu se potriveşte de loc cu slava din acea încăpere şi a pus lacrima Lui în el, apoi mi l-a dat mie. Niciodată nu am băut ceva aşa de amar. Ştiam că nicidecum nu pot să-l beau tot, nici măcar o altă înghiţitură, dar am fost hotărât să beau cât pot de mult din el. Domnul a aşteptat cu răbdare, până când am izbucnit într-un plâns aşa de puternic, încât mi s-a părut că râuri întregi de lacrimi au curs din ochii mei. Plângeam pentru cei pierduţi, dar mai mult, plângeam pentru Domnul.

            M-am uitat la El cu disperare, fiindcă nu mai puteam să suport durerea. Atunci pacea Lui a început să curgă în mine, împreună cu dragostea Lui pe care am simţit-o puternic. Niciodată nu am mai simţit ceva aşa de minunat. Acesta era apa vie, care ştiam că va izvorî în veşnicie. Pe urmă am simţit ca şi cum apele din mine s-ar fi aprins. Am început să simt că focul acesta mă va consuma, dacă nu încep să declar măreţia slavei Sale. Niciodată nu am simţit o asemenea dorinţă de a predica şi de a mă închina Lui şi de a respira cu fiecare suflare numai pentru evanghelia Lui. “Doamne”, am strigat uitând de toţi, “acum ştiu că acest tron de judecată este în acelaşi timp şi tronul harului şi îţi cer harul, ca să te slujesc. Mai mult decât orice, cer harul Tău. Cer harul Tău, ca să-mi pot sfârşi alergarea, cer harul Tău ca să Te pot iubi în aşa fel, încât să pot scăpa de toate deziluziile care mi-au pervertit viaţa în ultimul timp. Te rog să mă eliberezi de mine însumi şi de tot răul care mai este în inima mea şi fă ca această dragoste, pe care o simt acum să persiste mereu în inima mea. Te rog să-mi dai inima Ta, dragostea Ta, cer harul Duhului Tău cel Sfânt să-mi convingă inima de toate păcatele mele. Cer harul Duhului Tău cel Sfânt, ca să Te mărturisească aşa cum eşti cu adevărat. Cer harul Tău, ca să pot să spun altora despre tot ce Tu ai pregătit celor, ce Te primesc pe Tine. Ajută-mă prin harul Tău, ca să pot predica realitatea acestei judecăţi. Cer harul Tău ca să pot împărtăşi cu cei, care sunt chemaţi să ocupe aceste tronuri, să le dau cuvinte care aduc viaţa, ca să poată rămânea pe calea vieţii, să le împart credinţa ca să poată împlini chemarea lor. Doamne te rog, dă-mi harul acesta!”

            Domnul atunci s-a ridicat în picioare, împreună cu toţi cei care stăteau pe tronuri, s-au ridicat cât am putut vedea cu ochii. Ochii Lui ardeau cu un foc, cum nu am mai văzut înainte.

            “Ai cerut harul Meu. O asemenea cerinţă Eu niciodată nu pot să o resping. Te vei întoarce şi Duhul Sfânt va fi cu tine. Aici ai gustat atât blândeţea mea, cât şi exigenţa mea. Dacă vrei să rămâi pe calea vieţii, trebuie să-ţi aminteşti de ambele.  Adevărata dragoste a lui Dumnezeu, include şi judecata Lui. Trebuie să cunoşti şi blândeţea mea şi exigenţa mea, dacă vrei să nu cazi în decepţie. Acesta este harul pe care l-ai primit aici, ca să le cunoşti pe ambele. Conversaţia pe care ai avut-o cu fraţii tăi aici, a fost harul Meu, nu le uita pe nici una. ”

            Atunci şi-a întins sabia spre inima mea, spre gura mea şi apoi spre mâinile mele. Când a făcut aşa, a ieşit foc din ea şi m-a ars. Durerea a fost foarte mare. ”Şi asta este un har. Tu eşti numai unul dintre cei mulţi, care au fost pregătiţi pentru acest ceas. Predică şi scrie, tot ceea ce ai văzut aici. Ce ţi-am spus Eu, spune-le şi tu fraţilor Mei. Du-te şi cheamă-i pe căpitanii Mei la ultima bătălie. Du-te şi apără-i pe cei săraci şi apăsaţi, pe văduve şi pe orfani. Aceasta este sarcina căpitanilor Mei şi în asemenea locuri îi vei găsi. Copiii mei sunt mai preţioşi pentru mine, decât stelele de pe cer. Hrăneşte pe mieluşeii Mei. Păzeşte pe micuţii Mei. Dă-le Cuvântul lui Dumnezeu, ca să trăiască. Du-te la luptă. Du-te şi nu zăbovi. Du-te repede, că Mă voi întoarce curând. Ascultă de Mine şi aşteaptă venirea Mea. ”

            După acestea a venit o companie de îngeri şi m-au condus de la tron. Liderul mergea lângă mine şi a început să-mi vorbească.

            “Acum, că s-a aşezat, nu se va mai ridica, până la sfârşitul luptei de pe urmă. El stă aşezat, până ce şi ultimul Lui duşman va fi pus sub picioarele Lui. Timpul a sosit. Legiunile de îngeri, care stau pregătiţi din noaptea Suferinţei Sale, acum au fost eliberate pe pământ. În acelaşi timp, au fost eliberate şi hoardele iadului. Acesta este timpul aşteptat de întreaga creaţiune. Marele mister al lui Dumnezeu este aproape să se sfârşească. Acum trebuie să luptăm până la sfârşit. Vom lupta cu tine şi cu fraţii tăi.”

PARTEA   A   CINCIA - BIRUITORII

            Cum continuam să mă îndepărtez de la scaunul de judecată, am început să meditez la tot ceea ce am experimentat aici. A fost şi groaznic şi minunat în acelaşi timp. Oricât de provocator şi zguduitor a fost, totuşi mă simţeam în perfectă siguranţă. Nu mi-a a fost uşor să stau aşa dezbrăcat în faţa tuturor, încât să nu mai pot ascunde nici măcar un singur gând, dar când m-am predat şi am acceptat totul, ştiind că de fapt prin asta voi fi curăţit pe deplin, am experimentat o eliberare profundă. Faptul că nu am mai avut nimic de ascuns, a fost ca şi când mi s-ar fi îndepărtat cel mai greu jug. Simţeam că pot respira aşa de uşor, cum nu am  mai respirat niciodată.

            Cu cât mă uşuram mai mult, cu atât mai mult se părea că mintea mea îşi multiplica capacităţile. Pe urmă am sesizat o comunicare aşa de clară, încât nici nu pot să o descriu în cuvinte omeneşti. M-am gândit la comentariile apostolului Pavel, referitor la această vizită în al treilea cer, unde a auzit cuvinte care nu se pot explica. Există o comunicare spirituală, care se deosebeşte foarte mult de comunicarea umană, este mult mai profundă şi are o însemnătate mult mai mare, decât s-ar putea articula în cuvinte omeneşti. Este cumva o comunicare pură a inimii şi a minţii împreună şi este aşa de clară, că nicidecum nu se poate înţelege greşit.

            M-am uitat la cineva din cameră şi am început să înţeleg tot ce gândea, exact aşa cum înţelegeau ei toate gândurile mele. Când m-am uitat la Domnul, am început să-L înţeleg şi pe El la fel. Am continuat să folosim cuvinte, dar însemnătatea fiecărui cuvânt era aşa de adânc, încât nu se putea explica omeneşte. Mintea mea a fost eliberată aşa de mult, încât capacităţile ei au crescut enorm. Această experienţă întrecea pe oricare alta pe care am avut-o înainte.

            De asemenea era evident, că şi Domnul se bucura la fel de mult ca mine, de acest nou mod de comunicare. Niciodată nu am mai înţeles aşa de clar, ce înseamnă pentru El să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Isus este Comunicarea între Dumnezeu şi oameni. Cuvintele Lui sunt duh şi viaţă, iar însemnătatea lor întrece mult definiţiile noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti, sunt o formă foarte superficială de comunicare a Duhului. El ne-a făcut capabili să comunicăm la un nivel, care întrece mult  comunicarea prin cuvinte, dar din cauza căderii în păcat şi a ceea ce s-a întâmplat la Turnul lui Babel, am pierdut această capacitate. Nu putem fi ceea ce am fost creaţi să fim, până când nu vom recâştiga acest lucru şi nu-l vom recâştiga, până când nu vom fi eliberaţi în prezenţa Lui.

            Am început să înţeleg că atunci când păcatul lui Adam l-a făcut să se ascundă de Dumnezeu, asta a fost începutul unei distorsionări groaznice a ceea ce trebuia să fie omul şi în acelaşi timp a însemnat şi o reducere serioasă a capacităţilor lui intelectuale şi spirituale.

            Aceste lucruri vor fi restaurate numai atunci, când vom ieşi din ascunzişul nostru şi ne deschidem în faţa lui Dumnezeu şi unii în faţa altora, devenind total transparenţi. Aşa cum privim  la slava Domnului cu o faţă descoperită, atunci vom fi schimbaţi după chipul Lui. Vălul se formează din cauza că ne ascundem.

            Când Domnul l-a întrebat pe Adam unde este după ce a păcătuit, aceasta a fost prima Lui întrebare, pe care a pus-o omului şi este prima întrebare la care trebuie să răspundem şi noi, dacă vrem să fim total restauraţi. Bineînţeles că Domnul ştia unde era Adam. Întrebarea Lui a fost pentru Adam şi a fost începutul cercetărilor pentru om. Povestea Mântuirii este urmărirea omului de către Dumnezeu, nu a lui Dumnezeu de către om. Când vom putea răspunde cu adevărat la întrebarea: unde suntem noi în relaţia noastră cu Dumnezeu şi când vom afla care este relaţia noastră cu El, atunci vom fi total împăcaţi cu El. Răspunsul la această întrebare îl vom afla numai atunci, când vom fi în prezenţa  Lui.

            Aceasta a fost esenţa întregii mele experienţe la tronul de judecată. Domnul deja ştia tot ce era de ştiut despre mine. Totul a fost pentru mine, ca eu să aflu unde sunt. Totul a fost cu scopul de a mă scoate din ascunzişul meu, ca să mă ia din întuneric şi să mă ducă la lumină.

            De asemenea am început să înţeleg, cât de mult îşi dorea Domnul ca să fie una cu poporul Său. În toată experienţa mea de la tronul de judecată El nu a dorit să-mi arate ce am făcut bine sau rău, aşa de mult, precum a vrut să văd totul în lumina unităţii cu El. Domnul mă căuta pe mine mai mult decât îl căutam eu pe El. Judecata Lui m-a făcut liber şi judecata Lui asupra lumii, va face lumea liberă. Când va veni judecata finală a lui Dumnezeu, va aduce eliberarea finală a lui Adam din  tendinţa lui de a se ascunde. Aceasta va fi eliberarea finală a lui Adam şi va începe totodată eliberarea întregii creaţiuni, care a fost supusă legăturilor din cauza lui Adam. Întunericul din lume a început, cu constrângerea de a ne ascunde după cădere. “Umblarea în lumină” înseamnă mai mult decât ascultarea şi împlinirea unor adevăruri - înseamnă a fi liberi de această constrângere de a ne ascunde.

            “Umblarea în lumină” înseamnă că nu ne mai ascundem nici de Dumnezeu, nici unii de alţii. Întunericul lui Adam şi Eva după cădere nu a fost numai fizic, ci şi spiritual. Când Mântuirea noastră va fi completă, vom cunoaşte această libertate din nou. Când vom fi total deschişi unii în faţa altora, acest lucru ne va deschide inimile şi minţile la nişte sfere noi, pe care încă nu le cunoaştem. Aceasta este ceea ce Satan încearcă să falsifice prin mişcarea New Age.

            Aşa cum mă plimbam, reflectând la tot ceea ce auzisem, dintr-o dată Domnul  a apărut lângă mine în forma Înţelepciunii din nou. Numai că de data aceasta era mult mai glorios, decât L-am văzut înainte, chiar mai glorios decât atunci, când stătea pe scaunul de judecată. Am fost şocat şi copleşit de bucurie în acelaşi timp.

            “Doamne, te vei întoarce cu mine aşa?” L-am întrebat.

            “Întotdeauna voi fi cu tine aşa. Doresc să fiu chiar mai mult pentru tine, decât mă vezi acum. Aici ai văzut blândeţea şi exigenţa Mea, dar încă tot nu mă cunoşti ca pe Judecătorul Cel Drept.

            Acest lucru m-a surprins, fiindcă am petrecut aproape tot timpul în faţa scaunului Lui de judecată şi am simţit că tot ceea ce am învăţat a fost despre judecata Lui. S-a oprit ca să mă lase să absorb acest lucru şi apoi a continuat.

            “Când urmăreşti adevărul, primeşti o anumită măsură de libertate, dar pe cine eliberez Eu, acela va fi liber cu adevărat. Libertatea Prezenţei Mele este mai mult decât a cunoaşte adevărul. Tu ai experimentat eliberare în prezenţa Mea, dar mai ai multe de înţeles despre judecata Mea. Când judec, Eu nu caut să condamn, sau să justitfic, ci să aduc neprihănire. Neprihănirea se găseşte numai în uniune cu Mine. Aceasta este judecata dreaptă: să aduc pe oameni în unitate cu Mine. Biserica Mea este îmbrăcată în ruşine, fiindcă nu are judecători. Nu are judecători, pentru că nu mă cunoaşte pe Mine ca Judecător. Dar acum voi ridica judecători pentru poporul Meu, care cunosc judecata Mea. Ei nu vor hotărî doar între oamenii şi în probleme, dar vor face toate în mod drept, adică vor pune totul în acord cu Mine.

            Când i-am apărut lui Iosua, ca Domnul Oştirilor, am declarat că nu sunt nici pentru el, nici pentru vrăşmaşii săi. Eu niciodată nu stau de partea nimănui. Am apărut ca Domnul Oştirilor, înainte ca Poporul lui Israel să fi intrat în ţara Făgăduinţei. Biserica este acum la punctul de a intra în ţara Făgăduinţei, iar Eu sunt gata să apar din nou, ca Domnul Oştirilor. Când voi face asta, voi da la o parte pe toţi cei care i-au forţat pe fraţi să se împotrivească unii altora. Justiţia Mea nu este părtinitoare nici în cazul conflictelor dintre oameni, chiar dacă acestea au loc între copiii Mei. Ceea ce am făcut în Israel, am făcut pentru binele vrăjmaşilor lor nu împotriva lor. Dar pentru că tu vezi din perspective temporare pământeşti, de aceea nu vezi dreptatea Mea. Dacă vrei să umbli în autoritatea Mea, trebuie să vezi justiţia Mea, fiindcă temelia Tronului Meu sunt dreptatea şi neprihănirea.

            Am împărţit neprihănire celor pe care i-am ales, dar ca şi Israelul în pustie, chiar şi cei mai mari sfinţi din istoria bisericii s-au aliniat doar pentru un timp foarte scurt cu planul Meu, sau numai cu o mică parte a minţii şi inimii lor. Eu nu sunt pentru ei, sau împotriva duşmanilor lor, ci urmăresc să folosesc pe Poporul Meu, ca să-şi mântuiască duşmanii. Eu iubesc pe toţi oamenii şi doresc ca toţi să ajungă la mântuire.”

            M-am gândit la marea luptă de pe munte. I-am rănit pe mulţi dintre fraţii noştri, în timp ce ne luptam cu vrăjmaşul care îi stăpânea. Mulţi dintre ei încă erau captivi în tabăra vrăşmaşului, sau chiar folosiţi de el. Am început să mă gândesc, dacă următoarea luptă va fi din nou împotriva fraţilor noştri. Domnul m-a văzut reflectând la toate acestea şi apoi mi-a zis:

            “ Până când se termină ultima bătălie, vor mai fi fraţi de-ai noştri, care se vor lupta împotriva noastră. Dar nu din acest motiv ţi-am spus aceste lucruri. Ţi-am spus acestea, ca să-ţi dai seama, cât de uşor vrăjmaşul poate pătrunde în inima şi în mintea ta şi cum te poate folosi. Nici acum încă nu vezi totul, aşa cum văd Eu.

            Asta este ceva obişnuit la poporul Meu. În aceste evenimente chiar şi cei mai mari lideri de ai Mei, rareori sunt în armonie cu Mine. Mulţi fac lucruri bune, dar puţini fac ceea ce Eu i-am chemat să facă. Acesta este rezultatul dezbinărilor dintre voi. Eu nu vin să stau de partea nici unuia dintre grupuri, dar îi chem pe aceia, care sunt gata să stea de partea Mea.

            Eşti impresionat când îţi dau un cuvânt de cunoştinţă despre boala fizică a cuiva, sau o altă descoperire despre ceva necunoscut ţie. Această cunoştinţă vine atunci când atingi mintea Mea, numai într-o măsură mică. Eu ştiu totul. Dacă ai avea mintea Mea pe deplin, ai putea şti totul despre toţi aceia pe care îi întâlneşti, aşa cum ai început să experimentezi aici. Ai vedea pe toţi oamenii, aşa cum îi văd Eu. Dar chiar şi aşa, mai este mult, până să ajungi să rămâi total în Mine. Trebuie să ai inima Mea, ca să ştii cum să foloseşti o asemenea cunoştinţă în mod corect şi numai atunci vei putea avea judecata Mea. Cunoştinţa pe care pot să ţi-o dau, nu poate să întreacă măsura în care îmi cunoşti inima. Darurile Duhului pe care le-am dat bisericii, sunt doar o mică măsură din puterea veacului care va veni. V-am chemat, să fiţi mesagerii acelor veacuri şi de aceea trebuie să-i cunoaşteţi puterile. Trebuie să doriţi sincer darurile, fiindcă ele sunt parte din Mine şi vi le-am dat ca să puteţi să fiţi ca şi Mine. Este bine că vreţi să cunoaşteţi gândurile Mele, căile Mele şi scopurile Mele, dar trebuie să doriţi să cunoaşteţi şi inima Mea. Când veţi cunoaşte inima Mea, atunci vi se vor deschide ochii inimii. Atunci veţi vedea cum văd Eu şi veţi face aşa cum fac Eu.

            În veacul care vine, vreau să împart bisericii Mele mai mult. Dar cei care au primit o putere mai mare, sunt în pericolul să cadă în decepţii mari şi dacă nu înţelegi ceea ce vreau să-ţi arăt, şi tu vei cădea pradă acestor decepţii.

            Ai cerut harul Meu şi îl vei avea. Primul har care te va ţinea pe calea vieţii, este dacă-ţi cunoşti nivelul decepţiei tale prezente. Decepţia implică orice nu înţelegi la fel cum înţeleg Eu. Dacă cunoşti nivelul decepţiei tale în care eşti acum, asta îţi va aduce smerenie, iar eu dau harul Meu celor smeriţi. De aceea am spus: ”Cine este aşa de orb ca şi servul Meu...” De aceea am spus fariseilor: “Am venit în lume pentru judecată... să dau vederea celor care nu văd şi să-i fac orbi pe cei ce văd... Dacă aţi fi orbi, nu aţi fi vinovaţi, dar fiindcă spuneţi că vedeţi, păcatul vostru rămâne.” Acesta este motivul pentru care atunci când l-am chemat pe slujitorul Meu, Pavel, lumina Mea l-a orbit. Lumina Mea a descoperit starea lui adevărată. Asemenea lui, şi tu trebuie să orbeşti din punct de vedere fizic, ca să poţi vedea prin Duhul Meu.”

            Atunci m-am simţit îndemnat să mă uit la cei care stăteau pe tronurile pe lângă care am trecut. Când am făcut aşa, privirea mea a căzut pe un om, care am ştiut că este apostolul Pavel. Când m-am uitat din nou la Domnul, mi-a  făcut semn că pot să stau de vorbă cu el.

            “Atât de mult am aşteptat această întâlnire” am spus, simţindu-mă stânjenit, dar totodată şi bucuros de această întâlnire. “Ştiu că eşti conştient de cât de mult au călăuzit epistolele tale biserica şi cred că încă şi astăzi aduc mai multe roade decât tot ceea ce noi toţi am făcut împreună. Şi acum eşti una dintre cele mai puternice lumini de pământ.”

            “Îţi mulţumesc”, a spus el graţios, ”dar nici nu ştii cât de mult am aşteptat să te întâlnim. Tu eşti un soldat în bătălia cea din urmă, voi sunteţi aceia, pe care fiecare de aici abia aşteaptă să vă întâlnească. Noi am văzut aceste zile doar ca prin ceaţă, limitaţi în viziunea noastră profetică, dar voi aţi fost aleşi ca să trăiţi în ele. Voi sunteţi soldaţii, care se pregătesc pentru bătălia cea din urmă. Voi sunteţi aceia, pe care îi aşteptăm cu toţii. ”

            Simţindu-mă tot stânjenit, am continuat: ” Dar tot nu reuşesc să îţi comunic destul de clar aprecierea pe care o simt pentru tine şi pentru toţi cei care ne-au arătat calea prin viaţa şi prin scrierile lor, dar ştiu că vom avea o veşnicie întreagă la dispoziţie, ca să ne schimbăm aprecierile, de aceea te rog, cât timp mai sunt aici, lasă-mă să te întreb: ”Ce ai avea tu de spus generaţiei mele, care să ne ajute în această luptă?”

            “Numai atât pot să vă spun şi acum, ce v-am spus prin scrisorile mele. V-ar ajuta ca să le înţelegeţi mai bine, dacă vă spun că eu nu am împlinit tot ceea ce am fost chemat ca să împlinesc” a afirmat Pavel, uitându-se hotărât în ochii mei.

            “Dar tu eşti aici şi stai pe unul dintre cele mai mari tronuri. Tu culegi mult mai multe roade în viaţa veşnică, decât oricare dintre noi ar putea spera să culeagă vreodată.” Am protestat eu.

            “Prin harul Domnului, eu am putut să-mi termin alergarea, dar tot nu am umblat în tot ceea ce am fost chemat. Am scăpat cele mai înalte scopuri, în care aş fi putut umbla vreodată. Şi aşa este cu toată lumea. Cred că unii au ideea, că ar fi o hulă să gândească cineva că nu sunt cel mai mare exemplu de o slujire creştină, dar am fost sincer atunci, când pe la sfârşitul slujirii mele am scris, că sunt cel mai mare dintre păcătoşi. Nu am spus, că am fost cel mai mare păcătos, ci că am fost cel mai mare dintre păcătoşi, atunci. Mi s-a dat aşa de multă pricepere, iar eu am folosit aşa de puţin din ea.”

            “Cum se poate aşa ceva, eu am crezut, că eşti doar smerit, când ai spus asta?”

            “Adevărata smerenie înseamnă să fii total de acord cu adevărul. Dar nu te teme, scrisorile mele au fost adevăr şi au fost scrise sub ungerea Duhului Sfânt. Dar totuşi mi s-a dat aşa de mult, iar eu nu m-am folosit de tot ceea ce mi s-a dat. Şi eu am eşuat într-un fel. Toţi cei de aici au eşuat, în afară de Unul singur. Dar aş dori în mod special să vezi asta despre mine, pentru că încă şi acum sunt mulţi oameni, care distorsionează scrisorile mele, pentru că au o imagine falsă despre mine.

            După cum vezi progresul din scrisorile mele, am pornit de la ideea că nu sunt inferior nici celor mai eminenţi dintre apostoli, recunoscând apoi, că sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli, apoi cel mai neînsemnat dintre sfinţi, dându-mi seama până la urmă, că sunt de fapt cel mai mare dintre păcătoşi. Asta nu am spus-o numai din smerenie, ci am vorbit adevărul lucid. Mi s-a încredinţat mult mai mult decât am folosit. Există numai Unul singur aici, care a crezut pe deplin şi care a terminat tot ceea ce I s-a încredinţat, tu însă ai posibilitatea să faci mai mult decât am făcut eu”.

            Răspunsul meu a fost şovăitor: ”Ştiu că tot ce spui este adevărat, dar eşti sigur că ăsta este mesajul cel mai important, pe care poţi să ni-l dai pentru bătălia cea din urmă?”

            “Sunt sigur”, a răspuns cu toată convingerea. “Eu apreciez aşa de mult harul Domnului că El îmi foloseşte scrisorile. Dar mă îngrijorează faptul, că mulţi dintre voi le folosiţi greşit. Ele sunt adevăruri ale Duhului Sfânt şi sunt Biblice. Domnul mi-a dat nişte pietre mari să le aşez în structura eternă a bisericii, dar ele nu sunt pietre de temelie. Pietrele de temelie au fost aşezate numai de Isus. Viaţa şi slujirea mea nu sunt exemplul după care voi ar trebui să trăiţi. Isus Singur este exemplul. Dacă ceea ce am scris eu este folosit ca o temelie, nu va fi în stare să ţină greutatea a ceea ce se va zidi peste ea. Scrierile mele, trebuie zidite numai pe Acea Temelie, care va putea rămâne în picioare după cele suferite de voi, dar nu pot fi folosite ca o temelie. Trebuie să vedeţi învăţăturile mele numai prin învăţăturile Domnului şi să nu încercaţi să-L înţelegeţi pe El din perspectiva mea. Cuvintele Lui sunt temelia. Eu am zidit doar pe ele, elaborând doar cuvintele Lui. Cea mai mare înţelepciune şi cele mai mari adevăruri sunt conţinute în Cuvintele Lui, nu în ale mele.

            De asemenea, trebuie să ştiţi că eu nu am umblat în tot ceea ce mi-a stat la dispoziţie. Orice credincios, are mai multe lucruri la dispoziţie, în care poate umbla. Fiecare credincios adevărat, are pe Duhul Sfânt în el. Puterea Celui Ce a creat toate lucrurile, este în ei. Chiar şi cel mai neînsemnat dintre sfinţi are în el puterea care poate mişca munţii, poate opri armate întregi, sau poate învia morţii. Dacă împlineşti tot ceea ce ai fost chemat să faci, slujirea ta nu poate fi privită ca slujirea supremă, ci ca şi un început doar. Scopul tău să nu fie de a fi ca mine, ci ca Domnul. Poţi să fi ca El şi poţi să faci tot ceea ce a făcut El, chiar mai mult, pentru că El şi-a păstrat vinul cel mai bun, la urmă.”

            Ştiam că aici nu se poate vorbi decât adevărul. Am ştiut că ceea ce a spus Pavel, despre faptul că mulţi oameni folosesc scrisorile lui în mod greşit, este adevărat. Că folosesc învăţăturile lui ca temelie, în loc să zidească pe temelia evangheliilor. Dar totuşi îmi venea greu să accept că Pavel nu şi-a îndeplinit chemarea cum ar fi trebuit. M-am uitat la tronul lui Pavel şi la slava care se răsfrângea de pe fiinţa sa. Era mult mai mult, decât am crezut că pot avea cei mai mari dintre sfinţi în cer. Era exact aşa de sincer şi de hotărât cum mă aşteptam de la el. M-a străpuns cât de evident era faptul, că şi aici purta pe umerii lui grija bisericilor. Eu am început să fac un idol din el şi asta a fost greşeala de care a vrut să mă elibereze. Dar totuşi era  mai mare decât acel Pavel pe care l-am idolatrizat eu. Ştiind ce gândesc, şi-a pus ambele mâini pe umerii mei şi m-a privit în ochi hotărât.

            “Eu sunt fratele tău şi te iubesc, aşa cum te iubesc toţi cei de aici. Dar trebuie să înţelegi că alergarea noastră deja s-a sfârşit. Noi nu mai putem nici să adăugăm nici să luăm din ceea ce am făcut pe pământ, dar tu poţi. Nu noi suntem nădejdea voastră. Acum voi sunteţi nădejdea noastră. Chiar şi în această conversaţie, nu pot decât să confirm ceea ce v-am scris, dar voi mai aveţi mult de scris. Închinaţi-vă numai lui Dumnezeu şi creşteţi în toate lucrurile ca să fiţi ca El. Nu faceţi niciodată din nici un om ţinta voastră, numai din El. Foarte curând vor fi mulţi pe pământ care vor face lucruri mai mari decât am făcut noi. Cei dintâi, vor fi cei din urmă, iar cei din urmă, vor fi cei dintâi. Noi nu ne supărăm de asta, ci este bucuria inimii noastre, pentru că suntem una cu voi. Generaţia mea a fost folosită ca să pună temelia şi să înceapă să zidească pe ea şi întotdeauna vom avea această onoare. Dar fiecare etaj zidit pe temelie, trebuie să fie tot mai înalt. Noi nu vom putea fi clădirea care trebuie să fim, dacă voi nu urcaţi mai sus.”

            Cum mă gândeam la asta, mă privea îndeaproape. Apoi a continuat: ”Mai sunt încă două lucruri, pe care noi le-am obţinut în timpul nostru, dar biserica le-a pierdut foarte repede şi încă nu au fost readuse. Voi trebuie să le readuceţi. ”

            “Care sunt acestea?” am întrebat, simţind că ceea ce avea să-mi spună era mai mult, decât doar un post scriptum la ceea ce deja spusese.

            “Trebuie să readuceţi slujirea şi mesajul” a spus accentuat.

            M-am uitat la Domnul şi a dat din cap afirmativ adăugând: ”Este adevărat că Pavel trebuie să-ţi spună asta. Până în ziua de azi, el a fost cel mai credincios în aceste lucruri.”

            “Te rog să-mi explici mai bine!” l-am rugat pe Pavel.

            “Bine.” mi-a răspuns. “În afară de foarte puţine locuri din lume, unde este o mare persecuţie şi multe greutăţi, aproape că nici nu mai putem recunoaşte nici slujirea, nici mesajul, care se predică astăzi. De aceea, biserica de azi este doar fantoma bisericii din zilele noastre şi suntem prea departe de ceea ce am fost chemaţi să fim. Când am slujit noi, ca să fii în slujire însemna cea mai mare jertfă din partea cuiva şi asta s-a reflectat şi în mesajul nostru, care era mesajul celei mai mari jertfe: CRUCEA. Crucea este puterea lui Dumnezeu şi este centrul tuturor lucrurilor prin care suntem chemaţi să trăim. Voi, de aceea aveţi acum o putere aşa de limitată să transformaţi mintea şi inimile ucenicilor, fiindcă nu trăiţi şi nu propovăduiţi crucea. De aceea este greu să vezi vreo deosebire între ucenici şi între păgâni. Asta nu este aceeaşi evanghelie care ne-a fost încredinţată nouă. Trebuie să vă întoarceţi la cruce.”

            Cu aceste vorbe m-a strâns de umeri ca şi un tată şi s-a întors la locul lui. Mă simţeam ca cineva care a primit o binecuvântare nemaipomenită şi în acelaşi timp şi o mustrare profundă. Cum mă îndepărtam de acolo, am început să mă gândesc la nivelul Mântuire de pe munte şi la comorile Mântuirii, care le-am văzut în interiorul muntelui. Am început să observ, că aproape toate deciziile mele, chiar şi decizia de a intra pe uşa, care m-a adus aici, erau bazate pe ceea ce poate să mă ducă mai departe, şi nu la dorinţa de a face voinţa Domnului. În tot ceea ce făceam, trăiam încă pentru mine însumi şi nu pentru El. Chiar şi în dorinţa mea de a îmbrăţişa judecăţile de aici, mă gândeam la ceea ce mă va ajuta să trăiesc în victorie, fără să sufăr vreo pierdere. Mă concentram mult mai mult la mine însumi, decât mă concentram la Cristos.

            Ştiam că scurta discuţie cu Pavel, va avea nişte consecinţe, pentru care voi avea nevoie de mult timp să le înţeleg pe deplin. Într-un fel, aveam sentimentul că am primit o binecuvântare de la biserica întreagă şi veşnică. Marele nor de martori cu adevărat ne încuraja să mergem mai departe. Se uitau la noi, ca nişte părinţi mândri, care doreau ca copiii lor să aibă ceva mai bun decât au avut ei. Bucuria lor cea mai mare ar fi fost să vadă biserica din zilele de pe urmă împlinind tot ceea ce biserica primară a eşuat să împlinească. Dar ştiam în acelaşi timp, că eu sunt departe ca să pot să spun că umblu în tot ceea ce ne-au pregătit ei.

            “Biserica zilelor de pe urmă, nu va fi mai mare decât cea din generaţia lui Pavel, chiar dacă veţi face lucrări mai mari” a spus Domnul. “Tot ceea ce se face, se face prin harul Meu. Însă voi da mai mult din harul Meu şi din puterea Mea bisericii zilelor de pe urmă, fiindcă ea trebuie să împlinească mult mai mult, decât bisericile din celelalte veacuri. Credincioşii zilelor de pe urmă, vor umbla în toată puterea pe care Eu am demonstrat-o, ba chiar într-o putere mai mare, fiindcă ei vor fi ultimii reprezentanţi ai tuturor celor ce au mers înaintea lor. Biserica zilelor de pe urmă va demonstra caracterul Meu şi căile Mele aşa cum nu au mai fost demonstrate niciodată de om. Şi asta va fi aşa, pentru că vă voi da mai mult har, şi cărora li s-a dat mult, li se va cere mult.”

            Aceste vorbe m-au făcut să mă gândesc şi mai mult la Pavel. “Cum vom putea noi vreodată să devenim aşa de dedicaţi şi de credincioşi ca el?” m-am gândit în mine.

            “Nu vă cer să obţineţi voi aceste lucruri. Vă cer doar, să rămâneţi în Mine. Nu puteţi să vă măsuraţi cu alţii, nici chiar cu Pavel. Întotdeauna veţi ajunge să fiţi mai mici decât acela pe care îl priviţi ca exemplu. Dar dacă priviţi la Mine, veţi ajunge mult mai departe, decât aţi fi mers altfel. Cum ai învăţat şi tu pe alţii, când cei doi se îndreptau spre Emaus, numai atunci li s-au deschis ochii, când m-au văzut cum frâng pâinea. Când citeşti epistolele lui Pavel, sau a oricărui altuia, trebuie să mă vezi numai pe Mine. Numai când primeşti pâinea direct de la Mine, atunci ţi se deschide inima cu adevărat.

            Poţi fi cel mai uşor înşelat de cei care par să fie ca Mine, dacă nu priveşti mai departe de ei, ca să mă vezi pe Mine. Mai există şi o altă capcană pentru cei ce primesc o putere şi o ungere mai mare ca alţii. Ei pot fi foarte des înşelaţi, prin faptul că se uită la ei înşişi. Cum ţi-am spus înainte de a fi  stat de vorbă cu Pavel, slujitorii mei trebuie să devină orbi, ca să poată vedea. Te-am lăsat să vorbeşti cu el, fiindcă el este unul dintre cele mai bune exemple, referitor la acest lucru. Datorită harului Meu l-am lăsat pe Pavel ca să persecute biserica. Când a văzut lumina Mea, atunci a observat că ideile lui proprii l-au pus într-un conflict direct cu  acel adevăr pe care spunea că îl slujeşte. Ideile tale proprii, întotdeauna vor face asta. Te vor îndemna, să faci exact ceea ce este total opus voinţei Mele. Ungerea mai mare, aduce cu ea pericolul mai mare, de a se întâmpla aşa ceva şi cu tine, dacă nu înveţi ceea ce a învăţat Pavel. Dacă nu-ţi iei crucea zi de zi şi dacă nu pui tot ceea ce eşti şi tot ceea ce ai la picioarele ei, vei cădea pradă autorităţii şi puterii pe care ţi-o dau Eu. Până când nu înveţi să faci totul pentru binele Evangheliei, cu cât îţi va fi influenţa mai mare, cu atât mai mare va fi şi pericolul pentru tine. Una dintre decepţiile cele mai mari care vin peste cei unşi de Mine, este că încep să creadă că, fiindcă că le-am dat puţină putere şi cunoştinţă supranaturală, asta înseamnă că căile lor sunt căile Mele şi tot ce gândesc ei este şi gândul meu. Asta este o mare decepţie şi mulţi s-au împiedicat din această cauză. Atunci gândeşti ca Mine, când eşti în unitate perfectă cu Mine. Chiar şi în cazul celor mai unşi de Mine, ca şi în cazul lui Pavel, această uniune a fost doar parţială şi a durat foarte puţin timp.

            Pavel cu adevărat a umblat aşa de aproape de mine, cum nu a mai umblat nici un om. Dar chiar şi aşa, de multe ori a fost copleşit de frică şi de slăbiciuni, lucruri, care nu au fost de la Mine. Aş fi putut să-l eliberez de acestea şi m-a şi rugat de câteva ori să o fac, dar am avut motivele Mele, să nu-l eliberez. A fost o înţelepciune mare din partea lui Pavel, că a îmbrăţişat slăbiciunile lui, ştiind, că dacă l-aş fi scăpat de ele, nu l-aş mai fi putut înzestra cu acel nivel de revelaţii şi putere, cu care l-am înzestrat. Pavel a învăţat să facă deosebire între slăbiciunile lui şi revelaţia Duhului. El ştia că atunci când era cuprins de frică şi de slăbiciuni, nu vede din perspectiva Mea, ci din perspectiva lui. Acest lucru l-a făcut să mă caute pe Mine şi să depindă tot mai mult de Mine. De asemenea a fost atent să nu pună pe seama Mea ceea ce venea din propria lui inimă. De aceea i-am putut încredinţa revelaţii, cu care nu am putut încredinţa pe nimeni altul. Pavel îşi cunoştea slăbiciunile şi cunoştea ungerea Mea, şi a putut să le deosebească pe una de cealaltă. El nu a încurcat ceea ce venea din mintea sau inima lui, cu cele din mintea şi inima Mea. ”

            Am început să mă gândesc cât de clar era totul aici şi totuşi cât de des s-a întâmplat că după  o asemenea experienţă, am uitat de ea aşa de repede. Este uşor să înţelegi şi să umbli în lumină aici, dar când te duci din nou înapoi în luptă, totul redevine înnorat. M-am gândit că eu nu am fost cuprins de frică, ci am fost cuprins de nerăbdare şi de mânie, care este la fel de rău şi nu înseamnă de loc umblare în Duhul.

            Înţelepciune s-a oprit şi s-a întors la mine: ”Tu eşti un vas pământesc şi asta vei fi atâta timp cât vei umbla pe pământ. Însă Mă poţi vedea exact aşa de clar acolo, cum mă vezi aici, dacă te uiţi cu ochii inimii. Poţi să fi exact aşa de aproape de Mine acolo ca şi aici, sau chiar şi mai aproape. Eu am făcut o cale pentru oricine, ca să fie atât de aproape de Mine, cât doreşte. Dacă doreşti să fi mai aproape de Mine decât a fost Pavel, poţi fi. Unii vor dori aceasta şi o vor dori destul de fierbinte ca să pună la o parte tot ceea ce împiedică această intimitate cu Mine. Se vor deda cu totul la aceasta şi vor găsi ceea ce caută.

            Dacă aceasta este dorinţa ta, să umbli cu Mine acolo, exact aşa cum ai umblat aici, Eu voi fi exact aşa de aproape de tine şi acolo ca şi aici. Dacă Mă cauţi, Mă vei găsi. Dacă te vei apropia de Mine şi Eu mă voi apropia de tine. Dorinţa Mea este ca să-ţi întind o masă în faţa vrăjmaşilor tăi. Asta este dorinţa Mea nu numai pentru liderii Mei, ci pentru toţi cei ce cheamă Numele Meu. Doresc să fiu mult mai aproape de voi şi de toţi cei ce au nevoie de Mine, decât am fost vreodată. Dar voi hotărâţi cât de aproape vom fi, nu Eu. Eu mă las găsit de cei ce mă caută.

            Eşti aici, fiindcă ai cerut judecata Mea peste viaţa ta. M-ai căutat ca Judecător, şi acum M-ai găsit. Dar nu poţi să crezi că, numai pentru că ai stat în faţa scaunului Meu de judecată, de acum toate judecăţile tale vor fi judecăţile Mele. Vei avea judecăţile Mele, numai atunci când umbli în unitate cu Mine şi dacă cauţi ungerea Duhului Meu. Şi ăsta este unul dintre lucrurile pe care le poţi găsi sau pierde în fiecare zi.

            Ţi-am permis să vezi îngeri şi ţi-am dat multe vise şi vedenii, pentru că ai continuat să-mi ceri acest lucru. Îmi place să dau copiilor Mei daruri bune, dacă mi le cer. De ani de zile ceri înţelepciunea Mea şi acum o primeşti. Mi-ai cerut să te judec şi acum te voi judeca. Dar aceste experienţe nu te vor face nici total înţelept, nici un judecător drept. Vei avea înţelepciune şi judecată dreaptă, numai atât timp cât rămâi în Mine. Niciodată să nu încetezi să Mă cauţi. Cu cât te vei maturiza mai mult, cu atât mai mult vei înţelege nevoia ta disperată de Mine. Cu cât mai mult te maturizezi, cu atât mai puţin vei căuta să te ascunzi de Mine sau de alţii, să poţi întotdeauna umbla în lumină.

            M-ai văzut ca Mântuitor, Domn, Înţelepciune şi Judecător. Când te vei întoarce în luptă vei mai putea să vezi scaunul Meu de judecată, cu ochii inimii. Când vei umbla în acel adevăr, tot ceea ce gândeşti şi faci, este total descoperit aici, vei avea libertatea să trăieşti acolo, exact cum ai trăit aici. Când te ascunzi de Mine sau de alţii, atunci vălul îţi acoperă din nou ochii şi Mă ascunde de tine. Eu sunt Adevărul iar cei ce se închină mie trebuie să se închine în Duh şi în Adevăr. Adevărul niciodată nu se ascunde în întuneric, ci întotdeauna caută să rămână în lumină. Lumina expune toate lucrurile şi le face să se manifeste. Numai dacă vei căuta să te expui şi dacă vei lăsa ca ceea ce este în inima ta să fie expus, atunci, şi numai atunci vei umbla în lumină, cum sunt şi Eu în lumină. Părtăşia adevărată cu Mine, cere o expunere totală. Părtăşia adevărată cu poporul Meu, cere acelaşi lucru.

            Când ai stat în faţa scaunului de judecată, te-ai simţit în siguranţă, pentru că nu a trebuit să te mai ascunzi. Te-ai simţit în siguranţă, pentru că ai ştiut că judecata Mea este adevărată şi dreaptă. Ordinea spirituală din universul Meu este exact aşa de sigură, ca şi ordinea stabilită în legile naturale. Tu te încrezi în legea gravitaţiei stabilite de Mine, fără să te îndoieşti de loc. Trebuie să înveţi să te încrezi în judecata Mea exact la fel. Standardul Meu de neprihănire este exact la fel de neschimbat şi de sigur. Dacă trăieşti prin acest adevăr, înseamnă că trăieşti prin credinţă. Credinţa înseamnă să te încrezi în Cine Sunt Eu cu adevărat...

            Cauţi să cunoşti şi să umbli în puterea Mea, ca să poţi vindeca pe cei bolnavi şi să faci minuni, dar încă nici nu ai început să pricepi puterea Cuvântului Meu. Nu m-ar face să obosesc de loc, chiar dacă ar trebui să înviez toţi morţii deodată. Eu susţin toate lucrurile prin puterea Cuvântului Meu. Toată creaţia există numai datorită Cuvântului Meu şi stă în picioare tot datorită Cuvântului Meu.

            Înainte să vină  sfârşitul, trebuie să-mi descopăr puterea pe pământ. Dar chiar şi cea mai mare putere pe care am revelat-o până acum, sau o voi revela de acum încolo, este doar o porţie mică din puterea Mea adevărată. Eu nu de aceea îmi voi descoperi puterea, pentru ca omul să ajungă să creadă în puterea Mea, ci ca să-l fac pe om să creadă în dragostea Mea. Dacă aş fi vrut să mântuiesc lumea cu puterea Mea, când am umblat pe pământ, aş fi putut mişca munţi, numai arătând cu degetul. Atunci toţi oamenii s-ar fi plecat înaintea Mea, dar nu pentru că ar fi iubit adevărul, sau M-ar fi iubit pe Mine, ci din frică de puterea Mea. Nu vreau ca oamenii să asculte de Mine, pentru că le este frică de puterea Mea, ci pentru că Mă iubesc pe Mine şi iubesc adevărul.

            Dacă nu cunoşti dragostea Mea, puterea Mea te va corupe. Eu nu-ţi dau dragoste ca să-mi cunoşti puterea, ci îţi dau putere, ca să cunoşti dragostea Mea. Scopul vieţii tale trebuie să fie dragostea, nu puterea. Atunci îţi voi da putere ca să iubeşti. Atunci îţi dau puterea să vindeci pe bolnavi. Fiindcă îi iubeşti şi fiindcă îi iubesc şi Eu şi nu vreau să sufere.

            Mai întâi, să cauţi dragostea şi după aceea credinţa. Fără credinţă nu poţi să fi plăcut Mie. Dar credinţa nu înseamnă numai cunoaşterea puterii Mele, ci cunoaşterea dragostei Mele şi a puterii ei. Trebuie să  ai credinţă, mai întâi pentru dragoste. Caută credinţa, ca să iubeşti mai mult şi să poţi face mai mult cu dragostea ta. Numai când cauţi credinţa ca să iubeşti, atunci pot să te înzestrez cu puterea Mea. Credinţa lucrează prin dragoste.

            Cuvântul Meu este puterea care susţine totul. Cât crezi din Cuvântul Meu, atât vei putea să faci cu El. Aceia care cred cu adevărat că Cuvintele Mele sunt adevărate, vor fi şi ei drepţi în cuvintele lor. Face parte din caracterul Meu, că sunt adevărat şi toată creaţia se încrede în Cuvântul Meu, fiindcă ştie că Sunt credincios în tot ceea ce spun. Aceia care sunt ca Mine şi ei sunt credincioşi faţă de cuvântul lor. Cuvântul lor este sigur, iar dedicarea lor este demnă de încredere. Da-ul lor înseamnă da, iar nu este nu.  Dacă cuvintele tale nu sunt adevărate, te vei îndoi şi de Cuvintele Mele, pentru că inima ta este înşelată. Dacă nu eşti credincios cuvintelor tale, înseamnă că nu mă cunoşti pe Mine cu adevărat. Ca să ai credinţă, trebuie să fi tu însuţi credincios. Te-am chemat să umbli prin credinţă, fiindcă Eu însumi sunt credincios. Ăsta este caracterul Meu.

            De aceea veţi fi judecaţi pentru orice vorbă goală pe care o rostiţi. A vorbi în gol, înseamnă că nu-ţi pasă de loc de ceea ce spui. Cuvintele au putere, iar celor nepăsători nu le poate fi încredinţată puterea Cuvântului Meu. Este un lucru înţelept să ai grijă de cuvintele tale şi să le ţii, aşa cum le ţin şi Eu.

            Cuvintele Domnului se rostogoleau peste mine ca şi nişte valuri de mare. Mă simţeam ca Iov înainte de furtună. Am crezut că mă fac tot mai mic, dar mi-am dat seama, că de fapt El creştea tot mai mult. Niciodată nu m-am simţit aşa de mult în siguranţă. Cum am putut să fiu aşa de superficial cu Domnul? Mă simţeam ca o furnică, ce priveşte la înălţimile unui munte. Eram mai neînsemnat ca un fir de praf şi totuşi El şi-a luat timp ca să-mi vorbească. N-am mai putut rezista şi m-am întors de la El.

            Peste câteva momente, am simţit o mână caldă pe umerii mei. Era Înţelepciune. Slava lui era şi mai mare, dar de data aceasta era de statura mea: “Înţelegi ce s-a întâmplat acum, aici?” m-a întrebat.

            Ştiind foarte bine că atunci, când Domnul îmi pune o întrebare, nu caută informaţii, am început să meditez la aceasta. Ştiam că totul a fost o realitate. Comparat cu El, sunt mai neînsemnat ca un fir de praf de pe pământ şi pentru un motiv oarecare, El a vrut ca să experimentez asta. Răspunzând la gândurile mele mi-a spus.

            “Ceea ce gândeşti este adevărat, dar această comparaţie a omului cu Dumnezeu este doar referitor la mărime. Tu ai început să experimentezi puterea Cuvintelor Mele. Ca să fi încredinţat cu Cuvântul Meu, înseamnă să ţi se încredinţeze puterea care susţine universul întreg. Nu am făcut asta ca să te simţi mic, ci ca să te ajut să înţelegi seriozitatea şi puterea a ceea ce ţi s-a încredinţat - Cuvântul lui Dumnezeu. În toate drumurile tale, întotdeauna să-ţi aminteşti, că un singur Cuvânt de la Dumnezeu pentru om, este de o valoare mult mai mare, decât toate comorile de pe Pământ. Trebuie să înţelegi şi să-i înveţi pe fraţii Mei să respecte valoarea Cuvântului Meu. Ca unii care sunteţi chemaţi să duceţi Cuvântul Meu, totodată trebuie să respectaţi şi valoarea propriilor voastre cuvinte. Cei care duc adevărul, trebuie să fie adevăraţi şi ei. “

            În timp ce-L ascultam, mă simţeam îndemnat să mă uit la unul dintre tronurile din apropierea noastră. Am văzut un om, pe care l-am recunoscut, era un mare evanghelist, când eu încă eram copil. Mulţi au simţit, că a umblat în mai multă putere, ca oricine altul din biserica primară. Am citit despre el şi am ascultat câteva dintre mesajele lui înregistrate. Era greu să nu fi mişcat de smerenia lui adevărată şi de dragostea evidentă, pe care o avea pentru Domnul şi pentru  oameni. Totuşi simţeam că unele dintre învăţăturile lui au luat-o puţin razna. De aceea eram surprins, dar totodată şi uşurat, când l-am văzut că stă pe unul dintre tronurile cele mai mari. Eram captivat de dragostea şi de umilinţa, care emanau din el.

            Când m-am întors spre Domnul să-i cer voie să stau de vorbă cu el, am putut vedea clar cât de mult îl iubeşte pe acest om. Dar Domnul nu mi-a dat voie să stau de vorbă cu el, ci mi-a făcut semn, să merg mai departe.

            “Am vrut doar să  vezi că este aici, ” mi-a explicat, “şi să vezi poziţia lui faţă Mine. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le înţelegi în legătură cu el.  El a fost mesagerul bisericii mele din zilele de pe urmă, dar biserica nu l-a înţeles din unele motive, pe care le vei înţelege mai târziu. Pentru un timp a căzut în descurajare şi deziluzie şi mesajul lui a devenit distorsionat. Acesta trebuie recuperat, aşa cum trebuie recuperate alte mesaje, care au fost distorsionate de alţii.”

            Ştiam că tot ceea ce mi se întâmpla aici, se întâmpla exact la timpul potrivit pentru tot ceea ce trebuia să învăţ şi am început să mă gândesc, că şi faptul că l-am văzut pe acest om aici trebuie să aibă vreo legătură cu ceea ce am discutat înainte despre potenţialul de a corupe.

            “Da, există un mare pericol, când umbli în putere” mi-a răspuns Domnul. “Asta s-a întâmplat cu mulţi mesageri de-ai Mei şi asta este o parte din mesajul pe care trebuie să-l daţi bisericii din zilele de pe urmă. Trebuie să umblaţi în puterea Mea, chiar mai mult decât au experimentat aceştia, dar dacă începeţi să credeţi că puterea Mea înseamnă că vă aprob pe voi, sau mesajul vostru, asta va deschide uşa în faţa decepţiei.

            Duhul Sfânt s-a dat numai să mărturisească despre Mine. Dacă sunteţi înţelepţi ca şi Pavel, atunci vă veţi lăuda cu slăbiciunile voastre, nu cu puterile voastre.

            Adevărata credinţă însemnă, să recunoşti cine eşti cu adevărat. Nu este nici mai mult, nici mai puţin. Dar trebuie să-ţi aminteşti întotdeauna, chiar dacă rămâi în prezenţa Mea, chiar dacă M-ai văzut pe Mine aşa cum Sunt, că tot poţi cădea, dacă îţi iei privirea de la Mine şi te uiţi la tine însuţi. Aşa a căzut şi Lucifer. El a trăit în această sală, a văzut slava Mea şi slava Tatălui Meu. Dar a început să privească la el însăşi, mai mult decât la Noi. Atunci, a început să ia o poziţie de mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu mulţi dintre slujitorii Mei, care au putut vedea slava Mea şi li s-a încredinţat putere. Dacă începi să crezi că ţi-am dat putere, datorită înţelepciunii tale, datorită neprihănirii tale, sau chiar a devotamentului tău pentru adevăr, vei cădea.”

            Ştiam că de data aceasta am primit cea mai serioasă avertizare, de când sunt aici. Am vrut să mă întorc şi să lupt în bătălia cea din urmă, dar aveam îndoieli serioase dacă voi putea sta în picioare până la capăt, fără să cad în capcanele care se părea că erau prezente peste tot. M-am uitat înapoi la Domnul, care era Înţelepciune şi mă gândeam, cât de mare nevoie voi avea de El, când mă voi întoarce din nou la luptă.

            “Este bine că îţi pierzi încrederea în tine însuţi, pentru că altfel nu pot să-ţi încredinţez puterea veacului care vine. Cu cât mai mult îţi vei pierde încrederea în tine însuţi, cu atât mai multă putere voi putea să-ţi dau, dacă...”

            Am aşteptat mult timp ca Domnul să continue, dar nu a continuat. Am ştiut, că a vrut să continui eu propoziţia, dar eu nu ştiam ce să spun. Însă cu cât mai mult mă uitam la El, cu atât mai mult îmi creştea încrederea. Până la urmă am ştiut ce să spun.

            “Dacă îmi pun încrederea în Tine.”

            “Da. Trebuie să ai credinţă să faci ceea ce eşti chemat să faci, dar trebuie să fie o credinţă în Mine. Nu este îndeajuns să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi. Asta va duce la nesiguranţă şi nu va umple golul, care trebuie umplut cu încrederea în Mine. Aşa au căzut în deziluzie mulţi dintre oamenii aceştia. Mulţi dintre aceşti bărbaţi şi femei erau prooroci. Dar unii dintre ei, din nesiguranţă nu i-au lăsat pe oameni să-i numească prooroci. Şi ăsta nu era adevărul, fiindcă erau prooroci. Smerenia falsă, este şi ea o decepţie. Dacă vrăjmaşul i-a putut înşela să nu creadă că sunt prooroci, de asemenea poate să-i înşele şi să creadă că sunt mai mari prooroci decât sunt, numai prin faptul că le hrăneşte încrederea lor în ei înşişi. Smerenia falsă nu va izgoni mândria. Este doar o altă formă a egoismului, careîi dă duşmanului dreptul să-l atace.

            Toate eşecurile tale vor rezulta din acest singur lucru: egoism. Singura cale prin care vei putea fi eliberat de aceasta, este dacă vei umbla în dragoste. Dragostea nu caută foloasele ei.”

            În timp ce mă gândeam la toate acestea, am primit o claritate minunată. Am putut să văd toată experienţa de la început până la sfârşit, centrată în jurul unui singur mesaj simplu. “Cât de uşor pot fi sustras de la simplitatea devotamentului faţă de Tine” am lamentat.

            Domnul atunci s-a oprit şi s-a uitat la mine, cu o expresie pe care mă rog să nu o uit niciodată. A zâmbit. Nu am vrut ca să abuzez de această ocazie, dar ştiam, că atunci când zâmbeşte astfel, pot să cer orice vreau de la El şi-mi va da, astfel am profitat de ocazie.

            “Doamne, când ai spus: ”Să fie lumină,“ a fost lumină. În Ioan 17, te-ai rugat să te iubim cu aceeaşi dragoste, cu care te-a iubit pe Tine Tatăl. Te rog spune-mi acum: “Să fie dragoste în tine,” să te pot iubi de acum încolo cu dragostea Tatălui.”

            Nu a încetat să zâmbească, ci şi-a pus mâinile în jurul meu, ca şi un prieten. “Ţi-am spus asta deja înainte de întemeierea lumii, când te-am chemat. Am spus-o şi fraţilor tăi, care se vor lupta cu tine în lupta cea din urmă. Vei cunoaşte dragostea pe care a avut-o Tatăl pentru Mine. Este o dragoste desăvârşită, care va izgoni toată frica din tine. Această dragoste îţi va da putere să mă crezi pe Mine, ca să poţi să faci lucrarea pe care am făcut-o Eu şi chiar lucrări mai mari, pentru că Eu sunt la Tatăl. Vei cunoaşte dragostea Lui pentru Mine şi lucrarea ta mă va glorifica pe Mine. Şi acum ţi-o spun din nou, de dragul tău: ”DRAGOSTEA TATĂLUI MEU, SĂ FIE ÎN TINE !”

            Eram copleşit de aprecieri pentru toată experienţa aceasta. “Iubesc judecata Ta” am spus, în timp ce mă întorceam să mă uit din nou la scaunul de judecată, dar Domnul m-a oprit.

            “Nu te mai uita înapoi, pentru că Eu nu mai sunt acolo pentru tine. Te voi conduce din această sală înapoi în luptă, dar să nu te uiţi înapoi. Trebuie să vezi scaunul Meu de judecată în inima ta de acum încolo, pentru că  acolo este.”

            “Exact ca şi grădina şi comorile Mântuirii” m-am gândit.

            “Da, tot ceea ce fac Eu, o fac în inima ta. De acolo curge apa vie. Acolo sunt Eu.”

            Apoi mi-a făcut semn şi mi-am ridicat puţin mantaua smereniei. Am fost şocat de ceea ce am văzut. Armele mele conţineau aceeaşi slavă care îl înconjura pe El. Le-am acoperit din nou repede cu mantaua.

            “M-am mai rugat Tatălui Meu în noaptea dinaintea răstignirii, ca slava pe care am avut-o la El înainte, să fie cu poporul Meu, ca voi să fiţi una. Slava Mea este cea care vă uneşte. Când vă întâlniţi împreună unii cu alţii, cei care Mă iubiţi, slava Mea va creşte. Cu cât mai mult creşte slava Mea, prin unitatea celor ce Mă iubesc pe Mine, cu atât mai mult va cunoaşte lumea, că am fost trimis de la Tatăl. Acum lumea va cunoaşte cu adevărat că sunteţi ucenicii mei, dacă Mă iubiţi pe Mine şi dacă vă iubiţi unii pe alţii.”

            Aşa cum continuam să mă uit la El, încrederea mea continua să crească. Era ca şi cum m-ar fi spălat pe dinăuntru. Deodată am fost gata să fac orice îmi cerea El.

            “Mai este cineva aici, cu care trebuie să te întâlneşti, înainte de a te întoarce la luptă” a spus, cum am început să mergem mai departe. Numai în câteva clipe, a devenit şi mai glorios decât era înainte.

            “De fiecare dată, când mă vezi cu ochii inimii, mintea ta se înnoieşte câte puţin. Într-o bună zi vei fi în stare să stai în prezenţa Mea tot timpul. Când vei face aşa, tot ceea ce ai învăţat prin Duhul Meu, îţi va sta la dispoziţie pe deplin şi Eu la fel îţi voi sta la dispoziţie pe deplin.”

            Am auzit tot ce mi-a spus şi am şi înţeles tot, dar pur şi simplu am rămas aşa de captivat de slava Lui, încât a trebuit să-l întreb: ”Doamne, de ce eşti acum aşa de glorios, comparat cu prima dată când te-am întâlnit, ca Înţelepciune?”

            “Nu Eu sunt acela care s-a schimbat, ci tu. Te schimbi de fiecare dată, când priveşti slava Mea cu o faţă descoperită. Experienţele, pe care le-ai avut aici au dat la o parte vălul de pe ochii tăi, ca să Mă poţi vedea mai clar. Dar nimic nu o dă la o parte aşa de repede, ca atunci când priveşti dragostea Mea.”

            S-a oprit şi s-a uitat spre cei care stăteau pe tronuri, lângă noi. Eram în locul unde stăteau cei mai mari dintre împăraţi. Atunci am recunoscut pe un bărbat care era aproape.

            “Domnule, te cunosc de undeva, dar nu pot să-mi amintesc de unde.”

            “M-ai văzut odată într-o vedenie” mi-a răspuns el.

            Imediat mi-am adus aminte şi am răspuns: ”Asta înseamnă că ai fost o făptură reală?”

            “Da.” a răspuns.

            Atunci am început să-mi amintesc de ziua, când ca tânăr încă în credinţă, am fost aşa de frustrat de unele lucruri din viaţa mea. M-am dus într-un parc de lângă apartamentul nostru şi m-am decis să aştept acolo, până când Domnul îmi vorbeşte. Cum stăteam acolo şi citeam Biblia, am avut o vedenie, una din primele pe care le-am primit.

            În vedenie am văzut pe un om, care îl slujea pe Domnul cu multă râvnă. Mereu le mărturisea oamenilor, învăţându-i, vizitând bolnavii ca să se roage pentru ei. Era plin de râvnă pentru Domnul şi avea o dragoste adevărată pentru oameni. Apoi am văzut un alt om, care  părea a fi un cerşetor, fără adăpost. O pisicuţă a ieşit în cale lui şi a început să dea cu piciorul în ea. Până la urmă a reuşit să se controleze, dar a măturat-o din drum cu vârful piciorului. Domnul m-a întrebat, care dintre aceştia doi îl iubeşte pe El mai mult.

            “Primul,” am răspuns eu fără ezitare.

            “Nu, al doilea.” a răspuns El şi a început să-mi explice, povestindu-mi întâmplarea lor.

            Primul om a crescut într-o familie bună, care întotdeauna l-au iubit pe Domnul. A crescut într-o biserică sănătoasă şi apoi s-a dus la una dintre cele mai bune şcoli Biblice. I s-au dat o sută de porţii din dragostea Lui, dar a folosit numai şaptezeci şi cinci.

            Al doilea om s-a născut surd. A fost abuzat şi se ascundea într-un pod întunecos, până când autorităţile l-au găsit la vârsta de opt ani. Apoi a fost mutat de la o instituţie le alta, unde abuzurile au continuat. Până la urmă a fost dat afară pe stradă.  Ca să poată birui toate acestea, Domnul i-a dat doar trei porţii din dragostea Lui, dar el a folosit tot ca să poată stinge mânia din inima sa,  să nu mai rănească pisicuţa.

            M-am uitat la acel om, care acum stătea pe un tron mult mai glorios decât tronul lui Solomon. Oşti de îngeri aşteptau în jurul lui gata să-i împlinească orice dorinţă. M-am întors la Domnul cu uimire şi tot nu-mi venea să cred că  acest om este real şi pe deasupra şi unul dintre cei mai mari împăraţi.

            “Doamne, te rog spune-mi şi restul întâmplării lui!” L-am rugat.

            “Angelo a fost aşa de credincios cu acele trei porţii pe care I  le-am dat, încât i-am mai dat încă trei. A folosit tot ca să scape de obiceiul lui de a fura. Aproape că era să moară de foame, dar tot nu a furat nimic. Şi-a cumpărat de mâncare cu ce a primit adunând sticle şi aflând câteodată pe cineva la care putea lucra în curte. Nu putea să audă, dar a învăţat să citească şi i-am trimis un tractat cu evanghelia. Cum l-a citit, Duhul Sfânt i-a deschis inima şi el şi-a predat viaţa Mie. Din nou am dublat porţia de dragoste pentru el, iar el a folosit-o pe deplin. Vroia să vorbească altora despre Mine, dar nu putea vorbi. Cu toate că trăia într-o asemenea sărăcie, şi-a dat mai mult de jumătate din toţi banii pe tractate pe care le împărţea pe la colţul străzilor.”

            “Pe câţi oameni a călăuzit la Tine?” am întrebat, gândind că trebuie să fie o mulţime, dacă stă împreună cu împăraţii.

            “Unul”, mi-a răspuns Domnul. “L-am îndemnat odată să călăuzească pe un beţiv la Mine, care era pe moarte, ca să-l încurajez prin asta. Asta l-a încurajat aşa de mult, că ar fi fost în stare să stea la acel colţ încă mulţi ani, numai să mai aducă un om la mântuire. Dar tot cerul mă ruga să-l aduc aici şi Eu am dorit la fel, ca să-şi primească răsplata.”

            “Dar ce a făcut el să devină împărat?” am întrebat.

            “A fost aşa de credincios în tot ceea ce i s-a dat, încât a biruit totul, până când a devenit ca Mine şi a murit ca un martir. ”

            “Dar ce a biruit şi cum de a devenit un martir?”

            “A biruit lumea prin dragostea Mea. Foarte puţini au reuşit să biruiască peste atât de multe, cu aşa de puţin. Mulţi dintre copiii Mei stau în case şi nişte condiţii, care ar fi fost dorite chiar şi de împăraţii din secolul trecut, dar nu pot să le aprecieze, pe când Angelo a fost în stare să aprecieze o cutie de carton într-o noapte rece în aşa fel, încât a preschimbat-o într-un templu glorios al prezenţei Mele. A început să piardă totul şi pe toţi. Se bucura mai mult de un măr, decât se bucură unii dintre copiii mei de un ospăţ. A fost credincios cu tot ceea ce i-am dat, cu toate că nu i-am dat mult, comparat cu ceea ce am dat altora, incluzându-te şi pe tine. Ţi l-am arătat într-o vedenie, pentru că ai trecut pe lângă el de mai multe ori. Odată chiar l-ai arătat cu degetul şi ai vorbit despre el cu unul dintre prietenii tăi.”

            “Când a fost asta?” am întrebat.

            “Ai spus aşa: “Iată încă un Ilie, care a scăpat de la autogară.” Ai spus că este un alt ”prost religios”, care a fost trimis de vrăjmaş, ca să întoarcă pe oameni de la evanghelie.”

            Asta a fost cea mai cumplită lovitură, pe care am suferit-o în această experienţă. Eram mai mult decât şocat, eram îngrozit. Am încercat să-mi aduc aminte de această întâmplare, dar nu am putut, fiindcă erau aşa de multe altele, asemănătoare cu aceasta. Niciodată nu am avut prea multă milă, faţă de predicatorii murdari de pe stradă, care mi se părea că sunt trimişi în mod specific de Diavolul, ca să-i întoarcă pe oameni de la evanghelie.

            “Îmi pare rău, Doamne, cu adevărat îmi pare rău.”

            “Şi eşti iertat”, mi-a răspuns repede. “Este adevărat, că sunt mulţi care predică evanghelia pe stradă din motive greşite, chiar pervertite. Dar sunt mulţi alţii, care sunt sinceri, chiar dacă nu sunt bine educaţi şi învăţaţi. Nu trebuie să judeci după aparenţe. Sunt tot aşa de mulţi slujitori adevăraţi printre cei care arată ca el, ca şi printre profesioniştii lustruiţi, care se întâlnesc în catedralele mari şi în organizaţiile, pe care oamenii le-au zidit în Numele Meu.”

            Atunci mi-a făcut semn, să mă uit sus la Angelo. Pe când m-am întors, el coborâse treptele tronului şi era drept în faţa mea. Deschizându-şi braţele, m-a îmbrăţişat cald şi mi-a sărutat fruntea, ca un tată. Dragostea din el m-a copleşit aşa de puternic, încât am crezut că va fi prea mult pentru sistemul meu nervos. Când în sfârşit mi-a dat drumul, mă clătinam ca un om beat, dar era un sentiment minunat. A fost un fel de dragoste, cum nu am mai simţit niciodată.

            “Ţi-ar fi putut da asta pe pământ.” a continuat Domnul. “Ar fi avut mult de dat poporului Meu, dar ei nu au vrut să se apropie de el. Chiar şi proorocii Mei l-au ocolit. A crescut în credinţă, pentru că şi-a cumpărat o Biblie şi câteva cărţi, pe care le citea din nou şi din nou. A încercat să meargă la diferite biserici, dar nu a găsit nici una care să-l fi primit. Dacă l-ar fi primit pe el, pe Mine m-ar fi primit. El era bătaia Mea la uşa lor.”

            Acum eram pe punctul de a învăţa o altă definiţie a tristeţii. “Cum a murit?” Am întrebat, amintindu-mi că a fost martirizat, aşteptându-mă pe undeva să fiu şi eu tras la răspundere pentru asta.

            “A murit de frig, încercând să ţină în viaţă pe un beţiv bătrân, care a leşinat de frig.”

            Când m-am uitat la Angelo, pur şi simplu nu puteam să cred, cât de împietrită îmi poate fi inima. Dar tot nu am înţeles, cum a devenit el martir din cauza aceasta, titlu care credeam că este rezervat pentru cei care sunt omorâţi, pentru că nu vreau să-şi compromită credinţa lor.

            “Doamne, ştiu că el este un biruitor cu adevărat şi este drept să fie aici. Dar şi cei care mor aşa ca el sunt consideraţi martiri?”

            “Angelo a fost un martir, în fiecare zi din viaţa lui. Făcea numai atâta pentru el însuşi, cât să rămână în viaţă şi şi-a sacrificat viaţa cu bucurie, numai ca să salveze pe un prieten în nevoie. Cum a scris Pavel celor din Corint, chiar dacă laşi ca trupul tău să fie ars, dar nu ai dragoste, nu valorează nimic. Dar când te dai pe tine însuţi cu dragoste, asta valorează mult. Angelo a făcut aşa în fiecare zi, pentru că nu trăia pentru el însăşi, ci pentru alţii. În timp ce pe pământ se considera cel mai neînsemnat dintre sfinţi, a fost unul dintre cei mai mari. După cum ai învăţat deja, mulţi dintre cei care se consideră mari şi sunt consideraţi cei mai însemnaţi de alţii, ajung să fie cei mai neînsemnaţi aici. Angelo nu a murit pentru o doctrină, nici măcar din cauza mărturiei lui, el a murit pentru Mine.”

            Doamne, te rog ajută-mă să ţin minte acest lucru. Te rog, nu mă lăsa să uit ceea ce văd acum, când mă voi întoarce în luptă.” L-am implorat.

            “De aceea sunt cu tine aici şi voi fi cu tine, când te vei întoarce. Înţelepciune înseamnă să vezi cu ochii Mei şi să nu judeci după aparenţe. Ţi l-am arătat pe Angelo în acea vedenie, ca să-l poţi recunoaşte, când ai trecut pe lângă el pe stradă. Dacă ai fi împărtăşit cu el ceea ce ţi-am arătat despre el în acea vedenie, şi-ar fi predat viaţa atunci. Atunci ai fi avut ocazia să-l ucenicizezi pe acest împărat şi el ar fi avut un impact mare asupra bisericii Mele. Dacă copiii Mei ar privi pe alţii, aşa cum îi privesc Eu, l-ar fi recunoscut pe Angelo şi pe mulţi alţii ca şi el. Ar fi putut urca la cele mai mari amvoane şi poporul Meu ar fi venit de departe, ca să stea la picioarele lor, fiindcă făcând aşa, ar fi stat la picioarele Mele. El v-ar fi învăţat cum să iubiţi şi cum să investiţi darul pe care l-aţi primit, ca să aduceţi mai multă roadă.”

            Eram aşa de ruşinat, că nici nu am vrut să mă uit la Domnul, dar până la urmă m-am întors la El şi am simţi din nou durerea egoismului din mine. Când m-am uitat la El, am fost orbit de slava Lui şi a trebuit să treacă un timp până când ochii mei s-au obişnuit din nou şi am putut să Îl privesc. “Nu uita că eşti iertat. Nu ţi-am arătat aceste lucruri, ca să te condamn, ci ca să te învăţ. Întotdeauna să-ţi aminteşti, că mila va da la o parte vălul de pe ochii tăi mult mai repede, decât orice alt lucru.”

            Cum am început să umblăm împreună din nou, Angelo mi-a vorbit pentru prima oară: ”Te rog, să-ţi aminteşti de prietenii mei fără adăpost. Mulţi dintre ei îl vor iubi pe Mântuitorul tău, dacă cineva se va duce la ei.”

            Cuvintele lui aveau aşa de mare putere, încât eram prea mişcat ca să mai pot răspunde, aşa că am dat simplu din cap. Am ştiut, că acele cuvinte au fost decretul unui mare împărat, şi a unui mare prieten al Împăratului Împăraţilor. “Doamne, mă vei ajuta, să-i ajut pe cei fără de adăpost?”

            “Te voi ajuta, ca să-i ajuţi,” mi-a răspuns El. “Când îi iubeşti pe cei iubiţi de Mine, întotdeauna vei vedea ajutorul Meu. Eu îmi voi da Ajutorul, după măsura dragostei voastre. Mi-ai cerut de mai multe ori ca să-ţi dau mai mult din ungerea Mea acum îţi spun cum o poţi  primi. Iubeşte-i pe cei ce îi iubesc Eu, iubindu-i pe ei, Mă iubeşti pe Mine. Când le dai lor, îmi dai Mie, iar eu îţi voi da mai mult în schimb.”

            Mintea mea s-a gândit la casa mea şi la toate celelalte lucruri pe care le aveam. Nu eram bogat, dar din perspective pământeşti, ştiam că trăiesc mai bine decât împăraţii din secolul precedent. Niciodată nu m-am simţit condamnat pentru asta înainte, dar acum m-am simţit. Acest sentiment era şi plăcut, dar pe de o altă parte mi se părea nedrept. Din nou m-am uitat spre Domnul, ştiind că El mă va ajuta.

            “Adu-ţi aminte cum ţi-am arătat, că dragostea Mea desăvârşită a făcut o diferenţiere dintre lumină şi întuneric. Când simţi o asemenea confuzie, ca şi acum, asta nu este legea Mea de dragoste perfectă. Eu mă bucur, când pot da celor din familia Mea daruri bune, aşa cum te bucuri şi tu de acelaşi lucru. Vreau ca să te bucuri de acestea, dar nu vreau să te închini lor, ci să fi liber să le împarţi cu cineva, dacă îţi cer acest lucru. Aş putea să dau din mâini şi să şterg toată sărăcia de pe faţa pământului. Va fi o zi, când toţi munţii şi locurile înalte  vor fi coborâte, iar cei săraci şi apăsaţi vor fi ridicaţi, dar Eu trebuie să fac asta. Mila omenească este tot aşa de contrară Mie, ca şi apăsarea omenească. Mila omenească, este folosită doar ca un înlocuitor pentru crucea Mea. Eu nu v-am chemat la sacrificiu, ci la ascultare. Uneori, va trebui să jertfiţi, ca să puteţi fi ascultători, dar dacă jertfa voastră nu este făcută în ascultare, asta va aduce numai separare.”

            Tu eşti vinovat pentru felul în care l-ai judecat şi l-ai tratat pe acest mare împărat, pe când el era slujitorul Meu pe pământ. Nu judeca pe nimeni, înainte de a mă întreba pe Mine. Ai scăpat mult mai multe întâlniri, pe care ţi le-am pregătit Eu, decât îţi poţi imagina, pur şi simplu, fiindcă nu ai fost destul de sensibil faţă de Mine. Însă, nu ţi-am arătat aceste lucruri doar ca să te fac să te simţi vinovat, ci ca să te aduc la pocăinţă, şi să nu le mai faci. Dacă acţionezi numai din sentimentul de vinovăţie, atunci vei face totul numai ca să-ţi compensezi vina, ceea ce este o insultă faţă de crucea Mea. Numai crucea Mea poate să înlăture vina şi pentru că m-am dus pe cruce, ca să dau la o parte vina ta, tot ceea ce vei face dintr-un sentiment de vinovăţie, nu este făcut pentru Mine.

            Eu nu mă bucur, când văd pe om că suferă.”  a continuat Înţelepciune. “Dar mila omenească nu îi va conduce pe oameni la cruce, unde pot fi eliberaţi de suferinţa lor cu adevărat. Nu l-ai observat pe Angelo, fiindcă nu ai umblat în milă adevărată. Vei avea mai multă milă când te vei întoarce, dar mila ta tot trebuie să fie supusă Duhului Meu. Nici  Eu nu i-am vindecat pe toţi cei pentru care am avut milă, ci am făcut întotdeauna ceea ce am văzut că face Tatăl. Nu trebuie să faci lucrurile numai din milă, ci şi din ascultare faţă de Duhul Meu. Numai atunci va avea mila ta puterea de răscumpărare.

            Ţi-am încredinţat darurile Duhului Meu. Ai cunoscut ungerea Mea în predică şi în scrierile tale, dar ai cunoscut-o mult mai puţin, decât ţi-ai dat seama. Foarte rar vezi cu ochii Mei, rar auzi cu urechile Mele şi înţelegi cu inima Mea. Fără Mine nu poţi face nici un lucru care să aducă vreun beneficiu Împărăţiei Mele, şi nici un lucru, care să promoveze evanghelia Mea. Ai luptat în bătăliile Mele şi ai văzut vârful muntelui Meu. Ai învăţat să tragi cu săgeţi de adevăr şi să nimereşti duşmanul. Ai învăţat puţin cum să foloseşti sabia Mea. Dar dragostea este arma Mea cea mai puternică. Dragostea niciodată nu va pieri. Dragostea va fi puterea care va distruge lucrările Diavolului şi dragostea va aduce Împărăţia Mea. Dragostea este lozinca deasupra armatei Mele. De-acum trebuie să lupţi sub această lozincă.”

            Cu aceste vorbe am intrat pe un coridor şi nu mai eram în sala de judecată. Slava lui Înţelepciune, era tot în jurul meu, dar nu l-am mai putut vedea clar. Dintr-o dată am ajuns la o uşă. M-am întors fiindcă nu vroiam să plec de aici, dar imediat mi-am dat seama că trebuie. Aceasta a fost uşa, la care m-a condus Înţelepciune. A trebuit să trec prin ea.

            Va urma . . .

CUPRINS

INTRODUCERE. 1

PARTEA   ÎNTÂI - HOARDELE  IADULUI   MĂRŞĂLUIESC.. 4

PRIZONIERII 5

LUPTA ÎNCEPE. 6

UN DRUM ÎNALT.. 8

O  GREŞEALĂ  TRAGICĂ.. 8

SIGURANŢĂ.. 9

ANCORA.. 9

O ARMĂ NOUĂ.. 10

CAPCANA.. 11

ŞERPII 12

APARE  REGELE. 13

SUMAR.. 13

PARTEA   A   DOUA - MUNTELE   CEL   SFÂNT.. 14

LOCUINŢA   LUI 15

CEALALTĂ  JUMĂTATE  A   DRAGOSTEI 17

ÎNTOARCEREA  ÎN  LUPTĂ.. 18

CEL  CREDINCIOS. 18

SE  DESCOPERĂ  REALITATEA.. 19

CAPCANA   MORTALĂ.. 19

TEMELIA  SLAVEI 20

PUTEREA   MÂNDRIEI 21

RANGURILE  ÎMPĂRĂŢIEI 22

PARTEA   A   TREIA - ÎNTOARCEREA  VULTURILOR.. 22

INIMA  DE VULTUR.. 23

VÂNTUL   DUHULUI 24

INIMA   REGELUI 25

CREDINŢA  CARE  MIŞCĂ  MUNŢII 25

UŞILE   ADEVĂRULUI 26

COMORILE   CEREŞTI 27

HAR   ŞI   ADEVĂR.. 29

ADEVĂRUL  HARULUI 29

PARTEA   A   PATRA - SCAUNUL  ALB  DE  DOMNIE.. 31

PARTEA   A   CINCIA - BIRUITORII 51

CUPRINS. 68